Vă mulțumesc, doamnă președinte de ședință. Onorate Camere,
Eminențele Voastre,
Distinse domnule președinte Constantinescu,
Și dumneavoastră, domnilor reprezentanți ai Corpului diplomatic,
De la bun început vă mărturisesc că acest discurs nu se vrea doar o intervenție de rutină aplicabilă unei ordini de zi, fie ea și ceremonială.
Sunt în fața Domniilor Voastre pentru a omagia memoria istorică.
Istoria popoarelor nu reprezintă doar viața lor bucolică și nici nu consemnează bunele intenții, uneori utopice, ale minților luminate.
Istoria lumii este tocmai istoria faptelor, a celor bune, care au înfrumusețat fizionomia civilizației noastre, sau a celor rele, care i-au lăsat cicatrici hidoase*, ireparabile, uneori de-a dreptul reprobabile.
. Acolo adevărul este totdeauna de partea învingătorului. Sau a celui care plătește mai bine scriitura!
Așa se face că istoria românilor, cu nesemnificative excepții, a fost scrisă cu „adevăr” plămădit de cei care ne-au surclasat de multe ori prin puterea numărului, armelor sau banilor.
Mai nou, prin subversiune propagandistică și manipulare mediatică.*
Doar că românii au avut mereu simțul timpului istoric și l-au convertit în constante identitare păstrate în vestigii lucrate, dar mai ales în tradiția sa orală și rezistența de înaltă spiritualitate.
Din păcate, insuficient, doamnelor și domnilor, pentru lumea în care trăim! O eroare pe care am făcut-o și care astăzi se resimte în resursa noastră de argumente și întreține în același timp patologia psihotică a unor inamici naturali.
Afirm toate acestea pentru a înțelege de ce este nevoie de o astfel de abordare. Mereu am lăsat pe alții să o facă în numele nostru și nu de puține ori ni s-a oferit imaginea unei Românii desfigurate, stâlcite de anateme și uri personale ale vrăjmașilor, mai mult sau mai puțin declarați.
Așadar, îndreptările trebuie făcute!
Consider că aici este locul să ni-l rememorăm pe supranumitul vremii sale „apostol al neamului”, nimeni altul decât magnificul Nicolae Iorga, cu al său profetism de credință:
„Făcând parte dintr-un popor, înfățișându-i viața, încălzindu-se astfel de toate silințele și credințele cheltuite în cursul epocilor, mișcat de nesfârșitele suferințe prin care a trebuit să treacă Neamul său pentru ca să ajungă până la ultima sa față, a prezentului, având în sufletul său răsunetul tuturor triumfurilor și înfrângerilor câștigate și suferite în timp de secole, istoricul e un bătrân prin experiența Nației sale. Dacă nu-l întrebă alții, el este dator să vorbească, ținând la dispoziția contimporanilor învățături culese din vastul câmp al trecutului studiabil. Prin aceasta el nu iese din îndatoririle sale, ci le îndeplinește până la capăt.” „Nestrămutata mea credință” – avea să spună istoricul – „este că, într-o societate încă nefixată și căzută prea repede din ușorul entuziasm al începuturilor în căutarea pătimașă a mulțămirilor materiale ale vieții, istoricul e dator a fi un animator neobosit al tradiției naționale, un mărturisitor al unității Neamului peste hotarele sale politice și de clasă, un predicator al solidarității de rasă și un descoperitor de ideale spre care cel dintâiu trebuie să meargă, dând tineretului ce vine după noi exemplul cel bun.”
Pentru românii aflați sub diferite stăpâniri străine – și se știu bine care au fost acelea –, cu excepția celor prăbușiți, care au cedat și s-au convertit la regulile asimilării, istoria a fost ca o cămașă de forță din care doar moartea pe roată sau groapa comună i-a făcut scăpați.
Istoria românilor, din vintrele vechii Dacii, căzută sub stăpânirile trecute, stă sub semnul terorii și al sălbăticiei.
În loc de libertate au avut doar împilare.
În loc de drepturi omenești, doar tratamente bestiale. În loc de civilizație, doar discriminare!
Toată memoria colectivă surprinsă de harul istoricului, cuprinsă de acuratețea lucidei decantări, își recapătă amploarea și actualitatea, mai ales acum, când armate întregi de delatori și propagandiști ai negaționismului se reped asupra legitimității statului național român*.
Se cunoaște în Europa, oarecum complice și ea, că nicio politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către imperiile ce ne-au obidit. Priviți în jurul nostru – jocul continuă...
Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, a se citi falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, istoricul Ioan-Aurel Pop, pe atunci rector al Universității „Babeș-Bolyai”, astăzi președintele Academiei Române, constata cu amărăciune – și îmi permit, dragii mei, să îl citez, cu respect: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.”
Și uite așa, încetul cu încetul, mai nou, pas cu pas, statul român a devenit un orfelinat al românilor abandonați! Mai mereu în echilibristică politică, politichia de Dâmbovița a fost jucată în picioare, pe ritm de dansuri diferite sau, mai nou, de falanstere politice care nu ne aparțin*.
Știu că abuzul de putere se pedepsește de Codul penal, dar mai știu că ar trebui să fie pedepsit și abuzul de nepricepere, ca să nu-i spun altfel, pentru cei care devin fără voia lor sursă activă a trădării intereselor neamului românesc*.
Domnilor și doamnelor,
Distinși membri ai Parlamentului României,
Cele rostite până acum nu sunt doar o recuperare a memoriei imediate rătăcite prin hățișurile vagabondţelilor zilnic mediatizate, ci și un rechizitoriu sever al antiromânismului bine exersat, al mentalităților izolaționiste practicate de politruci băștinași, prin care își conservă privilegiile câștigate în cârdășie cu cei neaoși, mult prea xenofili. Banul și puterea lui nu au diferențe politice, etnice sau confesionale! Iar numărul exemplelor de ieri sau de astăzi este zguduitor.
Te întrebi: cum de mai existăm?!
Cred cu strășnicie că aceste gânduri pot fi în același timp și un îndreptar pentru micii „întreprinzători” de românism! Să înțeleagă de ce anume trebuie să se ferească pentru a nu mai fi cobaii de serviciu ai defectorilor de neam.
Pentru că nu putem să înțelegem prezentul continuu fără a intra afectiv în starea de jenă pentru ceea ce lăsăm să ne dezonoreze.
Demersul nostru se înscrie în marea bătălie pentru apărarea identității noastre. A libertății noastre. A existenței noastre.* Pentru salvgardarea ultimelor resurse de ripostă fermă contra mistificărilor și sluțirilor de adevăr.
Demersul nostru național nu este o provocare la conflictualitate, cum se vor grăbi unii să-l eticheteze foarte
repede, ci tocmai o chemare la vigilență inteligentă, pentru a nu mai permite însămânțarea urii între oamenii pământeni și oricare dintre etnicii conlocuitori ai patriei noastre comune!
Dar, dar negarea României ca stat național suveran și invocarea altor forme de organizare prohibite Constituției noastre sau, mai nou, începerea demersurilor generale pentru denunțarea Tratatului de la Trianon sunt acțiuni de neiertat contra existenței naționale a românilor.* Or, doamnelor și domnilor, cu asemenea teme nu este loc de ascultare și nici urmă de îngăduință*.
Din aceste considerente, de la această înaltă tribună a națiunii, frați români, vă cer să apărați Trianonul!*
La 1 decembrie 1918 pântecele fertil al istoriei a născut pe vatra neamului, după secole de travaliu dureros, statul național unitar român. Operă a noii ordini mondiale postimperii, statul românilor a înfiat toți fiii pământului său sub dreaptă și nobilă rânduială regală românească.
Și pentru că a fost o naștere în timpul istoric, și nu în maternitatea improvizată a unor cancelarii, a avut drept nași chiar pe cei trei magi de la Apus – Willson, Lloyd și Clemenceau, care au semnat certificatul de naștere doi ani mai târziu, la 4 iunie 1920.
Iată-ne, așadar, dragii mei, certificați sub semnul victoriei!
Sub acest certificat de naștere s-au regăsit și frații noștri gemeni de atunci, Cehoslovacia și Iugoslavia. Chiar și după pacea din 1947, rigorile Trianonului au rămas aceleași, cu excepția unei nedreptăți răsăritene aduse românilor, făcută de însuși puternicul „eliberator”... ocupant!
Ei bine, dar odată cu căderea Zidului Berlinului a început și revanșa perdanților celor două războaie mondiale. Au fost asasinați frații noștri gemeni, doamnelor și domnilor, Cehoslovacia și Iugoslavia. România a rămas singura supraviețuitoare, cum spun unii. Revanșarzii încearcă să ne desființeze certificatul de naștere. Îl neagă pe toate căile și mijloacele manipulatorii ale unei lumi amnezice și superficiale. Pentru a ne desființa ca stat național, unii își neagă până și propriul statut european.
Se riscă totul pe cartea insolvenței istorice.
Negaționismul iredentist de pretutindeni are o țintă fixă – România.
Iar stataliștii noștri se întrec în argumente filosofice și invocă principii abile, în loc să apere istoria și demnitatea noastră de impostură și ură.
Dragii mei compatrioți,
Către cei de afară,
Către toată suflarea românească,
Tot mai adesea se aude strigătul răstit al românilor de dincolo de Carpați către cei care practică autismul politic la București.
Dar și ropotul de furie al acelora care au în neamul lor sute de mii de suflete moldo-vlahe pierite sub ordinul „Treceți,
batalioane române, Carpații!” sau „Prutul despărțitor”, pentru ca umbra secolelor de umilințe să fie împrăștiată din sufletele fraților de pretutindeni.
Rostesc aceste cuvinte cu gândul la timpul care vine. Mâine, ziua de azi va fi trecut. Iar, de nu vom ști să ne făurim demnitatea posterității încă din timpul vieții noastre, nu vom merita să intrăm în veșnicia amintirilor urmașilor noștri.
Acest moment aniversar este un semn al prezentului că nu i-am uitat pe cei jertfiți dintre noi și nu vom lăsa ca uitarea sau indiferența să se transforme în mormântul existenței noastre viitoare.
Așa am fost și așa vom rămâne – o țară, un popor, o credință*!