Niculae Mircovici

## **Domnul Niculae Mircovici:**

Onorată asistență,

La această oră, în Timișoara, bat clopotele în dangăt de doliu, așa cum se întâmplă de 25 de ani de la fatidica zi de 17 decembrie 1989.

Nu doresc să țin un discurs solemn comemorativ sau aniversar în fața dumneavoastră, ci să punctez o rememorare a evenimentelor din Timișoara acelui an și să transmit un mesaj al societății civile pentru revoluționari.

În 15 decembrie, la casa pastorului reformat László Tökes au început primele strigăte: „Noi nu plecăm! Noi nu plecăm!”. Era reacția la rugămintea pastorului ca oamenii să plece din stradă.

La zecile de enoriași au început să se adune oamenii care nu aveau nicio legătură cu credincioșii maghiari ai Cultului Reformat.

În 16 decembrie, lumea a revenit în număr mult mai mare. Daniel Zăgănescu a urcat pe tramvaiul oprit în stație și a decuplat legătura electrică. Tramvaiele au fost blocate, iar lumea, _volens-nolens,_ a coborât din ele și a creat acea masă critică care a depășit frica. Au început să se audă strigătele: „Români, veniți cu noi! Români, veniți cu noi!”, apoi electrizantul „Jos Ceaușescu!”, „Jos dictatura!”, „Noi nu plecăm!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”, „Jos dictatorul!”, „Jos opincarul!”.

Intervenția în forță pentru împrăștierea celor adunați nu a făcut decât să provoace metastaza.

În diferite zone, oamenii, îndeosebi cei tineri, și-l amintesc pe Marius Oprea, și-l amintesc pe Ion Marcu, pe Petru Boroșoiu, pe Ion Monoran. Erau mulți. Au pornit prin oraș cu strigăte: „Veniți cu noi!”, „Nu fiți lași!”, „Vrem libertate!”, „Jos Ceaușescu!”, „Jos dictatura!”, „Libertate!”. Făceau aceste strigăte să se cutremure liniștea nopții.

Oamenii au început să iasă în balcoane în primul moment și apoi să coboare în stradă. A fost o noapte de coșmar, dar și de vis, cu intervenția brutală a forțelor de ordine și multe arestări, dar și cu transmiterea acelui sentiment de curaj necesar, care a caracterizat toate acțiunile din Timișoara.

În 17 decembrie, zona centrală a fost locul de adunare, iar sediul partidului și librăriile cu operele ilustrului conducător, punctele de atracție ale urii mocnite ani de-a rândul.

Intervenția cu muniție de război a declanșat calea cea fără de întoarcere, iar 57 de oameni au plătit cu viața. În 18 și 19 decembrie, vocea străzii s-a schimbat, iar focurile de armă au început să adune, în loc să împrăștie. „Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!”, „Vom muri, dar vom fi

liberi!”, „Vrem arestații!”, „Vrem morții noștri!”, „Jos criminalul!”, „Să fie judecat aici în Banat!”, „Libertate!”, „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”.

Armata era cutremurată de acțiunile la care a participat și sistemul nu se mai putea baza pe ea.

În după-amiaza zilei de 19 decembrie, au fost aduși parașutiștii de la Caracal, comandați de colegul meu Gurski Ilie, pentru a dinamiza forțele de represiune, pentru a trage.