Ședință comună a Camerelor

Ședință comună a Camerelor · Camera Deputaților · 17 decembrie 2014 · monitorul.ai

Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Zilele acestea, aniversăm 25 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, moment din care țara noastră a pornit pe un nou drum, cel al democrației, al libertății, al economiei de piață și al integrării euroatlantice.

Anul istoric 1989 are însă semnificații mai largi, de anvergură europeană. Acela a fost anul sfărâmării cortinei de fier, anul în care toate popoarele din Europa Centrală și de Est, care, timp de peste patru decenii, fuseseră supuse oprimării și întunericului totalitar, au făcut pasul către lumea liberă și prosperă.

Anul 1989 a adus libertatea nu doar pentru români, ci și pentru cetățenii Germaniei de Est, pentru polonezi, cehi, maghiari, slovaci sau bulgari. A fost anul în care popoarele Europei au început să construiască un nou proiect politic, bazat pe democrație și pe economia de piață.

Schimbările din Europa Centrală și de Est de acum 25 de ani au reprezentat punctul de plecare pentru construirea unor noi realități politice și economice pentru întreaga Europă.

Este de datoria noastră ca, la acest ceas aniversar, să elogiem memoria tuturor eroilor știuți sau neștiuți, fii ai tuturor popoarelor care au suferit în spatele cortinei de fier, prinși în ghearele unor regimuri totalitare de esență criminală.

Așa cum este știut, poporul român a trecut printr-unul dintre cele mai dure regimuri totalitare comuniste. Încă de la instaurarea regimului comunist în România, el s-a caracterizat prin virulența cu care a eliminat elitele politice, intelectuale, economice ale României interbelice.

Situația a fost cu atât mai dureroasă cu cât țara noastră avea o îndelungă tradiție democratică, începută încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, ceea ce a făcut ca politica regimului totalitar să recurgă la o violență extremă pentru a putea domina o societate obișnuită cu libertatea de gândire și cu libertatea de exprimare.

În plus, regimul comunist a lovit fără milă în clasa de mijloc de la orașe și de la sate, în cultele religioase, în toate tipurile de minorități, astfel încât România s-a transformat într-un scurt timp într-o imensă închisoare politică, în care sute de mii de oameni au fost întemnițați, duși în tabere de muncă forțată, iar membrii familiilor lor, milioane de oameni, au fost condamnați la foame, la frângerea carierelor profesionale, li s-a interzis accesul la educație sau la o locuință decentă.

Tragedia poporului român în timpul unui regim politic criminal a culminat cu tributul greu de sânge, cel mai greu din Europa, cu care a fost plătită eliberarea de sub totalitarismul comunist în decembrie 1989. Durerea noastră pentru victimele de atunci a rămas întreagă până astăzi, iar cuvintele o pot reda cu greu.

Comunismul românesc a eșuat din toate punctele de vedere: economic, social, politic. La sfârșitul său, el a lăsat o societate grav afectată de o serie de experimente sociale lipsite de sens, fărâmițată, lipsită de reflexe democratice, lipsită de proprietate privată și sărăcită profund.

Iată de ce trecerea României la o societate liberă și democratică, la economia de piață și la statul de drept a fost mult mai grea decât anticipau românii acum 25 de ani.

Așa-numita tranziție a fost un proces lung și dureros, prelungirea ei nepermis de mult a făcut ca una sau două generații de români să rateze șansa de a trăi în condiții mai bune, de a trăi în prosperitate, de a avea toate cele necesare traiului. În foarte mare măsură, acești 25 de ani pe care-i evaluăm astăzi au fost o perioadă de căutări, de acumulări, o perioadă în care România a găsit uneori prea greu drumul către democrație, către economia de piață funcțională, către integrarea euroatlantică, către statul de drept. A fost o perioadă în care românii au trebuit să se lupte cu ceaușismul fără Ceaușescu și cu comunismul fără comuniști.

Doamnelor și domnilor,

Eroii Revoluției din 1989 au luptat, în primul rând, pentru libertate și de aceea îmi doresc acum să pot pune această valoare fundamentală a democrațiilor lumii la baza proiectului politic pentru România.

Libertatea, neîngrădită decât de nevoia de a nu-i leza pe alții, a tuturor indivizilor, a tuturor inițiativelor, a tuturor proiectelor, a tuturor ideilor, a exprimării neîngrădite a tuturor oamenilor reprezintă baza pe care trebuie să construim societatea noastră.

Libertatea este o valoare de bază a oricărei societăți democratice și deschise. Este vorba, în egală măsură, de libertatea intelectualului, de libertatea antreprenorului de a

începe un proiect bazat pe inițiativa liberă, despre libertatea fiecărui om de a lua cele mai bune măsuri pentru a-și crește gradul de bunăstare.

Având experiența regimului totalitar comunist, știm foarte bine în ce fel de impas poate ajunge o societate în care oamenii sunt privați de libertate. Este vorba despre un impas economic, dar, în egală măsură, despre un impas moral, despre pierderea inițiativei, a curajului, a hotărârii în ceea ce privește asumarea celor mai bune decizii pentru propria carieră, pentru propria familie și pentru propria țară.

De aceea, aș pleda acum, la împlinirea unui sfert de secol de la căderea regimului comunist, pentru un model de societate în care libertatea să fie cultivată, iar inițiativa personală să fie valoarea asumată în cel mai înalt grad la nivelul societății.

Cred că putem găsi cele mai bune soluții pentru ca școala și toate celelalte forme de educație să pună un accent mai mare pe formarea unor cetățeni viitori capabili să aibă inițiativă, curaj, care să ducă România mai departe.

De asemenea, îmi doresc ca România și celelalte țări salvate acum 25 de ani din experimentul comunist să fie în Europa și în lume niște portavoce. Aceste portavoce sigur că trebuie să fie portavocele libertății.

Criza economică a generat și în Uniunea Europeană, și în lume multe tensiuni. Din păcate, pentru mulți oameni politici, calea ușoară pare a fi îndreptarea vinovățiilor către comunitățile de imigranți și către alte țări, adică chiar către partenerii lor din interiorul Uniunii Europene. Cu atât mai mult cu cât avem comunități de milioane de cetățeni români în celelalte țări ale Uniunii Europene, noi credem și susținem că acest lucru trebuie corectat și descurajat.

Cele patru libertăți care stau la baza proiectului Europei unite trebuie să rămână de neatins. În plus, obiectivul de a deveni parte a Spațiului Schengen rămâne în atenția noastră, în condițiile în care România îndeplinește de mult timp toate condițiile tehnice pentru a face acest pas.

În ultimul timp, la marginea Europei, au apărut noi amenințări la adresa democrației și libertății. Bineînțeles că mă refer la țări precum Moldova, Ucraina sau Georgia.

Toate aceste țări au făcut obiectul unor intervenții militare din partea Federației Ruse, cu scopul de a ocupa părți din teritoriul lor, de a priva de libertate sute de mii sau milioane de oameni pașnici, de a le dezorganiza economiile și de a le descuraja în ceea ce privește drumul către libertate – drumul către libertate, drumul către democrație, drumul către statul de drept –, pentru a le împiedica, în final, să decidă în mod suveran asupra opțiunilor lor de politică internă și externă.

Este o mare durere pentru noi, ca reprezentanți ai țărilor din Europa Centrală și de Est, să vedem renăscând acum un proiect politic care amintește de epoca cortinei de fier, de o politică internațională care înlocuiește drepturile omului cu utilizarea forței militare și, așa cum se spunea adesea, forța dreptului internațional cu dreptul forței.

Reacția comunității internaționale față de toate aceste acțiuni ale Federației Ruse este justificată și ea trebuie să continue în același fel, până la oprirea completă a oricărui fel de agresiune.

În ciuda tuturor greutăților, dorim să salutăm pașii mari pe care cetățenii Republicii Moldova i-au făcut anul acesta pe drumul către modelul european de dezvoltare democratică și economică prin acordurile stabilite cu Uniunea Europeană și prin votul recent dat la alegerile parlamentare.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

În cei 25 de ani trecuți de la Revoluția din decembrie ʼ89, țara noastră s-a schimbat enorm. Fiecare ciclu politic a adus schimbări în plan politic și economic. Am aderat la NATO și la Uniunea Europeană. Am avut perioade de creștere economică susținută. În ceea ce privește indicatorii economici, suntem o țară mult mai bogată și mai puternică decât eram acum un sfert de secol.

Acum 25 de ani eram o țară izolată, iar acum avem aliați care ne respectă și care ne apreciază și pe care noi, la rândul nostru, îi prețuim pentru tot ceea ce fac pentru a fi alături de noi.

Acum 25 de ani aveam o economie autarhică și falimentară, acum suntem o țară care atrage investiții străine, cu o bază industrială importantă și cu perspective clare de creștere economică.

Evident însă că trebuie să mergem mult mai departe.

Mediul de afaceri așteaptă măsuri de simplificare a procedurilor administrative și a birocrației, de reducere a fiscalității. Numai astfel vom avea un sistem economic bazat pe libera inițiativă, vom facilita dezvoltarea piețelor și vom crea noi locuri de muncă.

La fel de importantă este crearea condițiilor pentru funcționarea corespunzătoare a instituțiilor statului de drept. Experiența arată că susținerea pentru un sistem de justiție puternic și independent trebuie să fie permanentă și din partea tuturor. În același timp, este necesară o colaborare deschisă între toate puterile statului, iar apropiata revizuire a Constituției poate reprezenta o oportunitate pentru a regla tot ceea ce este nevoie în ceea ce privește acest cadru de colaborare.

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără curajul celor care au ieșit în stradă acum 25 de ani pentru a înfrunta, fără nicio apărare, represiunea criminală a regimului totalitar. Fără jertfele grele, date de poporul român din acele zile de decembrie, noi, astăzi, nu am fi fost aici.

Datoria noastră este aceea de a le onora memoria nu prin vorbe, ci prin fapte, anume prin a preface în fapte ceea ce s-a strigat la Revoluție, de a face din România o țară liberă, în care oamenii să aibă un nivel de trai cât mai ridicat.

Vă mulțumesc.

Valeriu Ștefan Zgonea

#12849

Domnule președinte al Senatului,

Distinși membri ai Camerei Deputaților și Senatului, Doamnelor și domnilor, Distinși invitați,

În fiecare an, în decembrie, chiar în aceste zile, rememorăm destinul eroilor Revoluției din 1989. Vorbim despre ei, spunem cuvinte frumoase, îi comemorăm, îi pomenim, îi cinstim, pentru ca, de multe ori, să-i trecem în uitare până anul viitor. În felul acesta, an de an, eroii din ʼ89 trăiesc printre noi câteva zile, pentru ca mai apoi să dispară discret și liniștit înapoi în singurătate.

De cele mai multe ori, dacă suntem puși să spunem repede cinci nume de români care au pierit la revoluție, începem să ne bâlbâim rușinos.

Momentele de singurătate ale eroilor din ʼ89 – o proiecție a slăbiciunii noastre omenești.

Revoluția din ʼ89 tinde să devină, odată cu trecerea timpului și cu schimbarea inevitabilă de generații, un eveniment de proporții mitice, care pare că nu ar fi existat vreodată și în care nici victimele, dar nici călăii nu mai au nici nume, nici chip.

Astăzi, pentru majoritatea dintre noi, este ceva firesc să te poți exprima liber, să călătorești nestingherit sau să-ți faci o avere și o afacere după bunul-plac, fără a mai vorbi în șoaptă

în propria casă, cu lumina stinsă sau cu draperiile trase. Astăzi ni se pare normal să fim în Uniunea Europeană și în structura euroatlantică, să avem statul de drept, o justiție independentă și investiții străine. Pentru mulți dintre noi acestea sunt, desigur, lucruri normale, însă pentru tinerii de atunci erau totul.

Să nu uităm, așadar, că normalitatea noastră ca țară, că normalitatea fiecăruia dintre noi are în spate un preț greu, un preț plătit în sânge de tinerii de la revoluție, de cei care au făcut din acest crez o luptă totală dusă până la capăt, de cei care, deși s-au implicat cu toată ființa lor, nu au apucat să vadă niciodată aceste idealuri îndeplinite. Pentru că, dacă astăzi avem ceva în plus față de atunci, asta li se datorează lor, în cea mai mare parte.

Iar dacă vrem să fim și să lăsăm o națiune puternică copiilor noștri, trebuie să pornim de la a le povesti despre trecutul de jertfă al neamului românesc, despre istoria adevărată a acelor zile și despre imensa responsabilitate pe care o au, la rândul lor, de a duce mai departe, generațiilor viitoare, însemnătatea acelor momente. Doar atunci sacrificiul eroilor din 1989 nu va fi în zadar.

Doamnelor și domnilor,

Așa cum spuneau marii înaintași pe care i-a avut această țară: „Nu există o datorie mai sfântă pe pământ decât iubirea de neam și de țară și respectul față de trecutul ei. Cine nu-și cinstește trecutul nu este demn de prezent și mai ales de viitorul acestei națiuni.”

De aceea, cred că viața noastră, a tuturor românilor, ar fi cu adevărat mai bună dacă fiecare dintre noi ar purta vie întotdeauna memoria eroilor noștri, nu doar astăzi, nu doar mâine, ci mereu. Doar atunci eroii – câteodată necunoscuți – din 1989 nu vor mai fi singuri.

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Iar noi, noi toți, să avem puterea și demnitatea să le cinstim cum se cuvine memoria!

Vă mulțumesc.

Laurențiu Florian Coca

#16101

## **Domnul Laurențiu Florian Coca:**

Mulțumesc, domnilor președinți. Domnilor președinți,

Stimate doamne și stimați domni parlamentari, Onorată asistență,

Celebrăm astăzi, în Parlamentul României, împlinirea a 25 de ani de la Revoluția română din decembrie 1989.

Acum și aici cinstim memoria sacrificiului suprem al revoluționarilor eroi care și-au dat viața pentru libertatea de care ne bucurăm noi astăzi. Ne exprimăm recunoștința profundă pentru toți luptătorii care au făcut posibilă victoria Revoluției române.

Revoluția română din 1989 a început printr-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații desfășurate între 16 și 25 decembrie 1989, aceste lupte ducând la căderea regimului comunist din România. Semnalul l-au dat revoluționarii din Timișoara și Lugoj, apoi demonstrațiile s-au extins la Arad, Cluj, Sibiu, Târgu Mureș, Alba-Iulia și în toată țara. Deznodământul revoluției a avut loc la București, prin plecarea lui Nicolae Ceaușescu, urmată de prinderea și execuția cuplului dictatorial.

Ne amintim cu bucurie și astăzi starea de euforie generală care a urmat după fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central. Din păcate, acesteia i-a urmat o situație în care se instalase haosul în București, în urma căruia au rezultat cele mai multe victime. Victoria Revoluției române a avut loc în urma unei ample revolte populare, dar într-un context geopolitic favorabil. Înainte de Revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație.

Specificul revoluției noastre constă în aceea că România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă, soldată cu morți, răniți, arestați, torturați și în care conducătorii comuniști au fost executați.

Opinia publică internațională, conducătorii statelor lumii au acordat încă din primele clipe ale revoltelor populare un sprijin moral deosebit Revoluției române.

Doamnelor și domnilor,

În ultimii 25 de ani s-a vorbit mult despre viața românilor dinainte și de după Revoluția din 1989. Nu avem aici spațiul și timpul să dezvoltăm acest aspect. Vreau însă să relev că, grație Revoluției din 1989, România este schimbată în bine din punct de vedere politic, economic, cultural, al libertății de exprimare și de circulație.

Ne bucurăm de o economie de piață funcțională și de un regim politic profund democratic. Revoluția i-a conferit României o mare solidaritate din partea lumii externe.

Tot ca urmare a Revoluției române, țara noastră este membru cu drepturi depline al NATO și al Uniunii Europene.

Ca parlamentar român și membru al unui partid care s-a născut din luptele și frământările revoluționare și postrevoluționare, un partid care a contribuit decisiv la instaurarea democrației în țara noastră, îmi exprim întreaga gratitudine pentru sacrificiul eroilor Revoluției, al urmașilor acestora, al revoluționarilor cu merite deosebite în victoria Revoluției.

Menționez că Parlamentul României, prin Comisia comună parlamentară a revoluționarilor din decembrie, al cărei membru sunt, a militat și milităm pentru recunoașterea celor îndreptățiți pentru acordarea drepturilor legale care li se cuvin.

Vă mulțumesc pentru atenție.

Petre Roman

#19594

## **Domnul Petre Roman:**

Domnilor președinți ai Senatului și Camerei Deputaților, Stimate și stimați colegi parlamentari, Dragi camarazi din revoluție,

La prima aniversare a Revoluției române, în 22 decembrie 1990, vorbeam cu aceeași emoție ca și acum, în ședința solemnă a Parlamentului, încărcat atât de datoria față de eroii Revoluției, dar și cu răspunderea de prim-ministru.

Spuneam atunci: „În noaptea lui 21 decembrie 1989, am jurat să trăim liberi. Și, dacă va fi să murim, să murim fiindcă ne-am înfrânt frica.” Unora nu le-a mai fost dat să știe că am alungat tirania, că am cucerit libertatea. Ei sunt eroii noștri. Dintre cei 81 care ne aflam la baricadă, spre exemplu, puțin înainte de miezul nopții, când s-a dezlănțuit masacrul împotriva noastră, 39 au fost uciși, dintre care tineri de 15, 16 și 17 ani.

Întreaga minciună și răutate, necredință și strâmbătate ale unei gândiri care ne crea în fiecare ceas al timpului vieților noastre umilință, supunere oarbă, muncă fără iubire,

ordonată de adevărați păcătoși, de cei fără niciun Dumnezeu, s-au prăbușit.

Pentru noi trebuie să existe cumva, în continuare, eroismul Revoluției române, al Timișoarei, al Bucureștiului, al Brașovului, al Sibiului și al atâtor altor locuri ale țării.

În ordinea necesară a lumii, numai adevărul este etern.

Eroarea de parcurs a istoriei națiunii noastre, dictatura reducerii omului la situația unui soldat al unei armate fără știință, fără conștiință și fără stindard trebuie depășite astăzi pe singura cale a adevărului construit de societate – democrația.

„Am învățat umilința de a servi poporul și oamenii”, spuneam atunci. Oare – mă întreb astăzi – așa e?

Oamenii acestei țări duc grijile, nevoile și, când ne uită Cel de sus, nenorocirile. Tot ei sunt puterea care ne duce spre lumină când suntem în întuneric, în restriște.

Nicicând istoria noastră n-a văzut poporul român nedemn.

Stimați colegi,

În ultimele rânduri ale unei lucrări – cred de mare însemnătate –, „Mitologia comunismului”, scrisă de istoricul Lucian Boia, se afirmă: „Comunismul a fost o capcană a istoriei și, ca orice capcană, este mai ușor să intri, decât să ieși.”

Realitatea concretă a tranziției de la comunism la democrație a fost, într-adevăr, precum ieșirea dintr-o capcană, dar ea nu ar fi trebuit să fie atât de dureroasă și dezamăgitoare precum a fost pentru milioanele de români ce au îmbrățișat democrația cu o mare speranță.

Am început cu construcția principalelor instituții ale democrației. Dar, imediat după revoluție, principalele sarcini ale transformării României într-un stat modern, compatibil cu realitatea lumii occidentale, erau:

Unu. Așezarea proprietății private și publice în normalitate, atât prin înlăturarea jafului comis de regimul comunist, cât și prin consolidarea legală a avuției publice în strategia pentru înfăptuirea economiei de piață pe care am prezentat-o Parlamentului și care a fost, în mod miraculos, votată, fără niciun vot împotrivă; în planul de acțiune prima lege era Legea proprietății. Nu aceasta a fost adoptată, ci prima formă, cât de cât completă, abia după zece ani.

A doua mare sarcină: privatizarea societăților comerciale cu capital de stat din economie și servicii, căci nu există economie de piață în lumea reală – adică în lumea capitalistă – cu economie care nu e, în cea mai mare parte, privatizată.

Dar îndeplinirea acestor sarcini s-a lovit dur de interese politico-economice nu doar retrograde, ci și ticăloase. Proprietatea privată sau publică a putut să fie furată, privatizările au putut să fie adesea doar jaf și lichidare.

Am reușit cu adevărat, în ciuda tuturor acestor situații, să devenim țară membră a Uniunii Europene și NATO.

Pentru a reuși, au fost mari sacrificii pe care le-a consimțit și le-a dus poporul român. Unele extrem de utile, dar altele – nu puține – făcute din marile furturi ale tranziției. Și astăzi nivelul de indisciplină, lipsa de răspundere și impunitatea pentru abuzul legii sunt mult prea ridicate pentru o țară membră a Uniunii Europene.

Cel mai greu în România este ca cetățeanul să beneficieze efectiv și neîntârziat de drepturile prevăzute de lege. Cetățeanul și întreprinzătorul pot fi însă supuși unor abuzuri, umiliți și îngenuncheați fără să poată trage pe cineva la răspundere, chiar și dacă justiția le dă, într-un târziu, dreptate.

Disciplina e piatra de căpătâi a civilizației. Iar fără disciplină, sub lege, avem ceea ce avem: arbitrar, dezordine, hoție organizată sub protecție politică.

În același timp și cât se poate de clar, cetățenii sunt cei ce plătesc incompetența și incapacitatea guvernărilor de a disciplina țara. Avem un nivel extrem de ridicat de taxe și impozite și, totodată, vă rog să faceți și dumneavoastră analiza datelor care sunt la dispoziție și, totodată, să constatați nivelul cel mai scăzut din Uniunea Europeană al rezultatelor obținute din utilizarea acestor bani proveniți din taxe și impozite. Ba chiar și mai rău. Am aflat în ultimul timp că sume uriașe din bugetul statului au putut fi jefuite prin schemele de fraudare puse în operă de o mafie în care se aflau miniștri, magistrați și afaceriști, în deplinul dispreț al legii. Și încă nu știm totul.

Aceste realități, incontestabile și dureroase nu îi pot motiva pe tineri – pe tineri, căci pentru ei avem cea mai mare îndatorire – să se dedice unei cariere profesionale bazate pe merit. Dimpotrivă! Îi îndepărtează, îi marginalizează sau îi îndeamnă să emigreze.

Sigur, România nu mai este țara de acum 25 de ani.

România este o țară aflată într-o situație net, incomparabil mai bună, dar tocmai de aceea nu ne este permis să nu vedem ce anume ne lovește astăzi, ce anume amărăște atâția compatrioți de-ai noștri, ce anume mai avem de făcut.

Dragi colegi, În inima și în mintea fiecărui român zace cea mai fierbinte dorință: să fie România mândră între mândriile lumii.

Convingerea mea a fost și este aceeași: trebuie să ducem lupta până la capăt.

Cine ar fi crezut, cine ar fi crezut că după ce baricada noastră de la Inter – sunt aici câțiva dintre camarazii mei de la baricadă, pe care-i salut cu toată dragostea –, cine ar fi crezut că după ce baricada noastră de la Inter a fost înăbușită în crimă și sânge, cu puțin înainte de miezul nopții, la ordinul dictatorului Ceaușescu, la numai 12 ore, regimul comunist, toate instituțiile sale au încetat să existe? Nimeni! Și totuși așa a fost.

Aceasta este marea lecție istorică oferită lumii de România.

Să fim mândri de acest lucru! Libertatea învinge! Poate fi România condusă altfel: cinstit, corect, eficient? Da! Fără nicio îndoială.

De fapt, o pagină nouă așteaptă să fie scrisă, inaugurată – credem noi – de votul formidabil din 16 noiembrie anul acesta, pentru că atunci s-ar putea, în fine, să împlinim speranțele milioanelor de români care încă mai cred că țara lor e țara pe care ei o iubesc pentru că trăiesc bine în ea. Vă mulțumesc.

Alin Păunel Tișe

#30441

## **Domnul Alin Păunel Tișe:**

Mulțumesc.

Doamnelor și domnilor colegi, Onorată asistență,

Celebrăm, în aceste zile, 25 de ani de la victoria Revoluției din decembrie 1989. Un sfert de veac de democrație!

Decembrie 1989 reprezintă un moment unic în istoria națiunii române, o formidabilă victorie a dreptății și a adevărului împotriva injustiției și minciunii. Ca națiune unită, avem datoria morală să nu uităm aceste realități. Au trecut 25 de ani de la momentul în care s-a schimbat lumea, dar în care s-a schimbat și România.

Revoluția română a arătat întregii lumi că poporul român este parte a Europei democratice. Pentru aceasta, trebuie să ne credităm eroii și să-i comemorăm. Românii au cerut și au luptat atunci pentru un ideal: zidul comunismului să fie dat jos. Românii l-au dat jos în anul 1989, cu jertfe umane.

Scânteia care a dus la revoluție s-a aprins mai întâi la Timișoara, iar apoi în toată țara. Era scânteia unui nou început pentru poporul român. Ceea ce i-a urmat lui 16 decembrie 1989 a fost istorie.

Dar să nu uităm că românii nu au ieșit în stradă doar pentru un trai mai bun, doar pentru soluții economice. Ei au ieșit în stradă și au plătit cu sânge pentru un ideal, o Românie liberă și democrată, o Românie fără abuzurile și derapajele partidului unic, partidului-stat.

Românii cereau democrație, libertate, respect pentru noi și drepturile noastre, stat de drept și legi, nu poliție politică, nu teamă.

Prețul plătit însă pentru acest ideal, pentru principiile democratice, a fost prea mare, prea dureros și trebuie să fie misiunea noastră, a celor care îi reprezentăm, să onorăm aceste jertfe, să le omagiem memoria. Dar nu la modul declarativ. Avem datoria morală și legală să uzăm de competențele conferite de Constituție ca să îi servim pe cetățenii români.

Trebuie să recunoaștem însă că acest sfert de secol de democrație nu garantează încă ireversibilitatea revoluției și a parcursului democratic, respectarea permanentă, zi de zi, a idealurilor și principiilor sale.

Avem o democrație fragilă, ceea ce a condus la ridicarea unor noi ziduri, a unor noi temeri. Românii se confruntă acum cu un altfel de zid. Românii simt că această țară nu le aparține cu adevărat în totalitate. Azi există acest zid între popor și aleșii săi, între instituții și români, între idealurile lui decembrie ʼ89 și realitățile vieții zilnice.

De aceea, în noiembrie 2014, românii au făcut o nouă revoluție, prin vot, fără jertfe, fără sânge, fără violență, pentru aceleași idealuri, pentru stoparea reinstaurării partidului-stat în toate instituțiile, pentru stoparea abuzurilor și a nedreptăților, pentru a înlătura aroganța, disprețul și minciuna politicienilor, pentru a recâștiga această țară, pentru a recâștiga România pentru ei și pentru viitorul lor.

Idealurile Revoluției din 1989 au rămas aceleași după 25 de ani de democrație și parcă astăzi sunt mai actuale ca oricând.

## Doamnelor și domnilor colegi,

În 16 noiembrie 2014, românii au apărat democrația în condițiile apariției unor derapaje evidente de la statul de drept. Românii au vorbit și în stradă, și la urne. Românii au arătat solidaritatea lor. Au vorbit despre democrație, despre necesitatea reformării statului, despre necesitatea reformării clasei politice.

Astfel, azi, după un sfert de veac de sacrificii ale poporului român, România este la un nou început.

Românii ne-au vorbit despre fapte, și nu despre cuvinte goale, și ne-au spus: „Ajung 25 de ani de vorbe!” Ne-au vorbit despre ei și despre locurile lor de muncă, nu despre noi și locurile noastre de muncă. Ne-au vorbit despre demnitate și unitate.

Ne-au vorbit despre stat de drept. Stat de drept cu justiție independentă, dar nu e suficient justiție independentă. Stat de drept înseamnă și sistem de sănătate eficient și sistem de educație performant, înseamnă un parlament mai mic și mai responsabil, înseamnă un guvern credibil și competent.

Trebuie să conștientizăm noi, întreaga clasă politică, că democrația ne obligă. Avem obligația, dar și responsabilitatea ca, în sfârșit, după 25 de ani, să servim interesul național.

România trebuie să meargă clar și irevocabil pe drumul democratic, dar avem datoria să transmitem generațiilor viitoare un stat nu doar întreg fizic, ci și un stat care să le fie patria românilor, și nu doar un teritoriu în care să locuiască.

Să dezvoltăm o națiune puternică într-o Europă a valorilor.

Avem obligația să construim un stat democratic, un stat care să aibă realmente capacitatea să le ofere românilor șansa la educație, la sănătate, la dezvoltare profesională și personală, bazată pe meritocrație. Să le redăm românilor țara înapoi. Asta spuneau românii acum câteva zile. Să redăm demnitatea fiecărui român prin responsabilitatea prezentului. Să reformăm statul și instituțiile, dar și relația dintre stat și fiecare român.

Doamnelor și domnilor, Nu avem dreptul să uităm sau să întinăm memoria eroilor revoluției. Avem, în schimb, obligația să reconstruim nu doar democrația, ci și unitatea tuturor românilor.

Acestea au fost idealurile atunci, în 1989, acestea trebuie să ne fie nouă, parlamentarilor, valorile, principiile de azi. Doar așa onorăm jertfa și memoria revoluționarilor.

Dumnezeu să-i odihnească pe eroii revoluției, iar nouă să ne de acorde înțelepciunea să ducem România pe calea cea dreaptă, așa cum și-au dorit-o ei!

Vă mulțumesc.

Petru Ehegartner

#35974

## **Domnul Petru Ehegartner:**

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Acum 25 de ani ne-am eliberat de frică și ne-am unit în speranță, plini de demnitate și onoare.

Am dorit să câștigăm o libertate binemeritată, iar pentru aceasta am reușit să ne adunăm forța, să ne demonstrăm curajul, ieșind în stradă pentru prima dată la Timișoara, să redobândim demnitatea, libertatea și dreptul la normalitate.

Fenomenul psihosocial de eliberare a tensiunilor acumulate în 41 de ani de comunism era atunci exploziv și iminent. A început printr-o revoltă în care rațiunea a fost umbrită, o revoltă în care asumarea și curajul au fost atributele învingătoare.

Acum 25 de ani, Timișoara a dat o lecție importantă de curaj. În 16 decembrie 1989, s-a aprins scânteia unei revoluții care a dat României o mare șansă, șansa de a deveni liberă, democratică și europeană.

Românii au ieșit atunci în stradă marcați de două dorințe viscerale: libertate și normalitate.

Adunați în negația față de un sistem oprimant și asupritor și ajunși la limitele condiției umane, în 16 decembrie 1989 a început schimbarea, o schimbare care durează de 25 de ani și care atunci s-a vrut a fi o revoluție pentru normalitate.

Normalitatea însă se poate aprecia prin raportarea la ceilalți, acceptând diferențele interumane ce țin de cultură, religie, vârstă, sex, etnie, statut social și profesional. Problema majoră a apărut atunci când raportarea la ceilalți a fost făcută doar în cazurile care au creat confort psihic, ignorând modelele pozitive din exterior. Aceste modele ar fi trebuit adaptate și urmate cu perseverență, ținând cont de particularitățile poporului român.

Libertatea câștigată la Revoluția din decembrie 1989 a fost pe alocuri greșit înțeleasă, ca însemnând posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință.

Într-adevăr, omul este o ființă liberă, dar, într-o societate sănătoasă, așa cum speram să construim în acele momente, individul trebuie să se spună legităților sociale pe care România atunci nu le-a identificat, ezitând și rătăcind prea mult timp în incertitudini și lipsă de orizont.

Românilor ce s-au jertfit în decembrie 1989 pentru această libertate ne este greu să le găsim cuvinte ce pot fi rostite în semn de prețuire și respect.

Familiilor îndurerate, copiilor orfani, mamelor care au rămas fără copii, femeilor văduve, tuturor nu putem decât să le transmitem profunda noastră recunoștință.

Au trecut 25 de ani în care, din nefericire, nu am reușit să găsim măsura recunoștinței celor care au suferit de pe urma comunismului și, în acest timp, nu am reușit să fim recunoscători și să distingem adevărații revoluționari de impostori.

Cu toate aceste neajunsuri, cei 25 de ani au trecut. Și au trecut extrem de repede. Dovada timpului ce s-a scurs atât de rapid este generația de tineri care astăzi are 25 de ani. Uitându-ne la ei, avem în fața ochilor creația transformărilor sociale și de sistem pe care le-am început atunci. I-am crescut și i-am educat, punându-ne toate speranțele în ei. Dar, cu tristețe în ochi, îi vedem ușor debusolați și demotivați.

Un lucru este cert. Copiii noștri ne dau acum, însă după 25 de ani de la câștigarea libertății, o adevărată lecție de viață, aceea că generația lor nu știe și nu poate fi decât cu adevărat liberă.

Această generație nu mai este dispusă la compromis, implicându-se și sancționând anormalitatea. Această generație strigă sub diferite forme că vrea libertate, siguranță și normalitate, așa cum noi în decembrie 1989 credeam că am reușit să le obținem.

25 de ani au fost îndeajuns să ne obișnuim cu libertatea pe care am obținut-o. Astăzi, implicarea în prezent și responsabilitatea pentru viitor ne aparțin.

Am dat și am primit, de asemenea, multe semnale de alarmă că trebuie să învățăm să fim și mai uniți, și mai solidari, și mai implicați, și mai responsabili. Democrația obținută în decembrie 1989 nu înseamnă altceva decât o asumare a libertății câștigate. În acord cu aceasta, devin imperative responsabilitatea și toleranța.

Românii sunt un popor emoțional, un popor care are nevoie de multă păsare și din partea conducătorilor lui și, tocmai din aceste motive, responsabilitatea conducătorilor este covârșitoare.

Scriitorul și filosoful german Gotthold Ephraim Lessing spunea că „cea mai nobilă preocupare a omului este omul”. În acord cu această aserțiune, aș face un îndemn la mai multă păsare și grijă față de noi și de cei apropiați nouă.

Putem îndrepta această țară iubind românii, gândindu-ne în permanență, prin tot ceea ce facem, doar la ei, învățând să ascultăm și să ținem cont de tot ceea ce ei ne transmit, încercând să folosim într-un mod inteligent libertatea câștigată în 1989.

Vă mulțumesc.

Kelemen Hunor

#40913

## **Domnul Kelemen Hunor:**

Domnule președinte al Senatului, Doamnelor și domnilor parlamentari, Stimați invitați,

Dragi colegi,

Copiii care s-au născut deodată cu libertatea noastră, a cărei flacără s-a aprins în fața Parohiei Reformate din Timișoara și s-a răspândit în toată țara, împlinesc acum 25 de ani.

Sunt oameni tineri. Unii au absolvit facultatea, poate au și un masterat. Au deja sau sunt în căutarea unui loc de muncă. Se gândesc la întemeierea unei familii, doresc să se așeze la casa lor. Sunt tot mai atenți la ceea ce se petrece în jurul lor și vor niște răspunsuri certe, clare și ferme din partea societății. Vor argumente pentru a rămâne în țară. Vor o bază solidă pentru viitorul lor.

Ce putem să le oferim noi, după 25 de ani de democrație mai mult sau mai puțin originală? Trebuie să ne întrebăm: oare această democrație a crescut împreună cu ei? Putem să le oferim răspunsuri liniștitoare sau măcar acceptabile? Nu pretexte, nu fel și fel de scuze, precum că am fi încă în căutarea unui drum al nostru.

Experimentăm încă diferite forme ale existenței în societate, experimente care între eventualitate sau din inerție duc și la un soi de dezvoltare.

Astăzi nu le putem servi aceleași pretexte femeilor tinere și bărbaților tineri care au împlinit 25 de ani, ba mai mult de atât, nu avem nicio scuză pentru eventuala inexistență a răspunsurilor ferme.

În decembrie 1989 am știut cu toții ce ne dorim cel mai mult: libertatea, libertate sub toate formele ei posibile și imposibile.

Am spus cu toții și cu aceeași fervoare că dorim libertatea individului, libertatea comunităților de toate tipurile, libertatea țării noastre și a tuturor națiunilor care ne înconjoară, pentru că vrem să trăim în pace.

Dar ce fel de libertate am ajuns să avem? Care este noțiunea de libertate pe care poate să o aibă generația tinerilor de 25–30 de ani?

Să ne gândim oare la libertatea micilor întreprinzători care, dorind să meargă pe cont propriu, și-au deschis o mică afacere care este sufocată de multitudinea taxelor și impozitelor?

Ne mai putem gândi și la libertatea din sistemul educațional, în care copiii au dreptul să nu știe programa conform căreia va fi organizat examenul de capacitate sau bacalaureatul din cauza deselor schimbări de reguli.

Dar, oare, ne putem referi și la libertatea tinerilor de a pleca din țară, dacă nu sunt mulțumiți cu ceea ce le poate oferi patria lor? Sau să alegem mai degrabă libertatea statului de a re-naționaliza imobilele care au fost retrocedate cu mare întârziere și i-au condamnat pe funcționarii care au aplicat legea? Mai avem la îndemână și libertatea comunităților minoritare care au drepturi de multe ori doar pe hârtie, acestea nefiind respectate și aplicate de foarte multe ori nici măcar de instituțiile statului sau, eventual, putem să ne referim la libertatea acelui conducător auto din România care poate să aleagă un bilet de avion la suprapreț ca să ajungă în timp util în celălalt capăt al țării, fiindcă autostrăzi nu avem nici după 25 de ani.

Și, într-un final, putem alege și libertatea care stă la baza viitorului nostru, cea a mamelor care au dreptul să nască, dar care nu sunt la fel de norocoase și în privința creșterii copilului, fiindcă nu există servicii sociale potrivite și vor pleca din țară, lăsând acasă copiii.

Oare acestea sunt noțiunile de libertate pe care dorim să le aibă femeile tinere și bărbații tineri care tocmai au împlinit 25 de ani?

Trebuie să ținem cont de faptul că această generație are un atu deosebit de important. Nu are experiența comunismului, nu are amintiri din acea epocă. Ei nu au legătură directă cu greaua moștenire din acea eră, cu prejudecățile și stereotipurile de tot soiul.

Și trebuie să spunem și faptul că, într-un singur aspect important, așteptările acestor tineri nu se deosebesc de cele ale categoriilor mai în vârstă ale societății. Ei toți așteaptă același lucru din partea noastră: consecvență, adică fapte bine gândite, pași concreți făcuți cu tâlc și cu luare-aminte.

Dacă privim lucrurile îndeaproape, putem vedea că marile noastre probleme rezultă din faptul că, în spațiul public, și cu atât mai mult pe plan politic, după 25 de ani nu există gândire pe termen lung, nu există predictibilitate, nu există strategii în domeniile importante ale vieții noastre de zi cu zi. Ne lipsesc și scopurile precise pe un orizont de timp mai lung.

Am avut două deziderate majore de acest fel până în 2007: aderarea și integrarea în structurile euroatlantice, respectiv în Uniunea Europeană și, după atingerea acestor ținte extrem de clare, parcă ne-am pierdut avântul, parcă nu mai avem deziderate comune.

Poate este ultimul moment pentru a face un efort comun, toată clasa politică, și să elaborăm strategii pe termen lung în domenii esențiale, cum sunt educația, sănătatea, marile proiecte de infrastructură, agricultura și drepturile minorităților naționale, un pact interetnic care să asigure stabilitate și pace socială, strategii la care să consimtă toate formațiunile politice parlamentare și care să conțină măsuri necesare, predictibile și concrete la care să se raporteze societatea și care să nu fie schimbate la colțul mesei, de la o zi la alta, odată cu schimbările de orice natură la nivel guvernamental, fiindcă am putut observa de atâtea și atâtea ori în acești ani că schimbarea de putere în România este sinonimă haosului amuzant, pe alocuri cu accente dramatice.

Această lipsă a predictibilității induce un sentiment permanent de frustrare și nesiguranță, o lipsă acută de încredere față de actorii politici, iar între timp țara devine tot mai goală, pierdem forță de muncă, materia cenușie și viziunile inovative, inteligente, care ar putea adăuga valoare, ar putea sluji la dezvoltarea societății noastre.

Iar dacă și tinerii de azi își pierd interesul față de deciziile importante pentru viața lor, pentru viitorul lor, atunci și viitorul acestei țări este destul de sumbru colorat. Vom rămâne la periferia lumii dezvoltate.

## Doamnelor și domnilor,

Nu trebuie să fim naivi și să credem că oamenii se așteaptă la minuni din partea noastră. Dar dacă nu suntem în stare să spunem lucrurilor pe nume nici măcar în momentele de răscruce, nu putem să le explicăm celor care ne-au votat că alăturarea unei măsuri greșite altei măsuri greșite nu înseamnă decât să mergem necontenit într-o direcție nepotrivită. Și, dacă nu suntem capabili să le explicăm de ce

sunt necesare câteodată decizii nepopulare, atunci vom continua să pierdem împreună, până la nesfârșit.

Nu trebuie nici să creăm iluzia permanentă că am fi niște mici făptuitori de minuni care au o soluție la purtător, chiar și pentru problemele care nu pot fi soluționate pe moment.

Și îngăduiți-mi să vă sugerez o altă optică și să mă întreb, să vă întreb, retoric: oare nu ne-ar fi tuturor mult mai ușor dacă statul și instituțiile lui nu i-ar trata pe cetățeni și comunități întregi ca pe niște copii care nu pot decide ce e rău și ce e bine pentru ei?

Eu cred că ar fi mult mai simplu dacă respectul reciproc ar guverna această relație între stat și cetățean, dacă ne-am aștepta la respect doar în virtutea respectului oferit, dacă ne-am aștepta la încredere în schimbul încrederii pe care o arătăm, dacă am avea pretenția interesului doar dacă noi manifestăm un interes permanent.

Doamnelor și domnilor,

Acestea sunt câteva dintre valorile și principiile solide în care Uniunea Democrată Maghiară din România crede de 25 de ani.

Noi am învățat că în minuni putem crede doar în preajma sărbătorilor, iar în viața de zi cu zi minunile sunt acelea pe care le-am văzut deja puse în practică.

Știm foarte bine câtă muncă necesită fiecare minune prin care comunitatea maghiară pe care o reprezentăm poate fi cu un pas mai aproape de standardele europene în materie de drepturi garantate minorităților.

Suntem singura formațiune politică din România care, de 25 de ani, are același program politic, aceeași denumire, același logo și aceleași scopuri precise, ceea ce nu înseamnă că suntem demodați și incapabili de reînnoire. Înseamnă doar că știm ce vrem, știm ce ne dorim pentru viitorul comunității noastre și cum ne imaginăm viitorul nostru împreună în această țară.

De două decenii și jumătate noi dăm glas dezideratelor specifice ale acestei comunități în forurile și instituțiile democratice din țară și de peste hotare.

Am fost partenerii și promotorii aderării și integrării României în NATO și în Uniunea Europeană și ne-am însușit de la începuturi valorile europene, principiile statului de drept.

Credem în instituțiile democrației, într-o societate liberă, în economia de piață, în drepturile comunitare, în libera utilizare a limbii materne, într-un sistem instituțional al diferitelor tipuri de autonomie, într-o societate civilă activă și independentă și într-un stat al bunăstării tuturor cetățenilor.

Am fost întotdeauna adepții democrației parlamentare și am folosit doar calea dialogului cu populația majoritară, chiar și atunci când am avut opinii adverse cu reprezentanții partidelor politice.

Este un privilegiu și o imensă onoare faptul că cei care ne critică, ne contestă după 25 de ani sau ne ponegresc de ani de zile și vor să ne desființeze prin lege, ne reproșează doar consecvența și, dorind să ne vorbească de rău, de fapt, ne vorbesc de bine, doar că își formulează puțin mai complicat și tranșant complimentele.

Doamnelor și domnilor,

Vom fi la fel de consecvenți, de încredere, la fel de predictibili și cu simțul respectului pentru cuvântul dat, fiindcă suntem convinși că doar astfel putem da o mână de ajutor pentru fundamentarea statului de drept. Doar prin aceste principii solide putem sluji întărirea instituțiilor democratice din România.

Privind spre viitorul nostru comun în această țară, în ziua în care aniversăm prăbușirea unei dictaturi – dictatura național-comunistă – credem că este necesară, între ghilimele, o altă „dictatură”, cea a respectului reciproc, o „tiranie” a încrederii instaurate zi de zi în relația cetățenilor cu instituțiile statului, o căutare necruțătoare a soluțiilor prin care această țară poate să prospere și o gândire strategică, care duce către o viață mai bună și o muncă bazată pe proiecte concrete în folosul fiecărui om.

UDMR dorește să fie parte în continuare în această construcție, pentru ca toate femeile tinere și toți bărbații tineri care tocmai au împlinit 25 de ani, împreună cu democrația noastră, să aibă o licărire de speranță în valorile pentru care semenii lor s-au jertfit în decembrie 1989 și să aibă o mică speranță că aceste valori vor fi consolidate, că roata istoriei nu se va întoarce, că nu vor experimenta niciodată ceea ce pentru părinții și bunicii lor a fost o viață grea în comunism. Vă mulțumesc pentru atenție.

Niculae Mircovici

#51943

## **Domnul Niculae Mircovici:**

Onorată asistență,

La această oră, în Timișoara, bat clopotele în dangăt de doliu, așa cum se întâmplă de 25 de ani de la fatidica zi de 17 decembrie 1989.

Nu doresc să țin un discurs solemn comemorativ sau aniversar în fața dumneavoastră, ci să punctez o rememorare a evenimentelor din Timișoara acelui an și să transmit un mesaj al societății civile pentru revoluționari.

În 15 decembrie, la casa pastorului reformat László Tökes au început primele strigăte: „Noi nu plecăm! Noi nu plecăm!”. Era reacția la rugămintea pastorului ca oamenii să plece din stradă.

La zecile de enoriași au început să se adune oamenii care nu aveau nicio legătură cu credincioșii maghiari ai Cultului Reformat.

În 16 decembrie, lumea a revenit în număr mult mai mare. Daniel Zăgănescu a urcat pe tramvaiul oprit în stație și a decuplat legătura electrică. Tramvaiele au fost blocate, iar lumea, _volens-nolens,_ a coborât din ele și a creat acea masă critică care a depășit frica. Au început să se audă strigătele: „Români, veniți cu noi! Români, veniți cu noi!”, apoi electrizantul „Jos Ceaușescu!”, „Jos dictatura!”, „Noi nu plecăm!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”, „Jos dictatorul!”, „Jos opincarul!”.

Intervenția în forță pentru împrăștierea celor adunați nu a făcut decât să provoace metastaza.

În diferite zone, oamenii, îndeosebi cei tineri, și-l amintesc pe Marius Oprea, și-l amintesc pe Ion Marcu, pe Petru Boroșoiu, pe Ion Monoran. Erau mulți. Au pornit prin oraș cu strigăte: „Veniți cu noi!”, „Nu fiți lași!”, „Vrem libertate!”, „Jos Ceaușescu!”, „Jos dictatura!”, „Libertate!”. Făceau aceste strigăte să se cutremure liniștea nopții.

Oamenii au început să iasă în balcoane în primul moment și apoi să coboare în stradă. A fost o noapte de coșmar, dar și de vis, cu intervenția brutală a forțelor de ordine și multe arestări, dar și cu transmiterea acelui sentiment de curaj necesar, care a caracterizat toate acțiunile din Timișoara.

În 17 decembrie, zona centrală a fost locul de adunare, iar sediul partidului și librăriile cu operele ilustrului conducător, punctele de atracție ale urii mocnite ani de-a rândul.

Intervenția cu muniție de război a declanșat calea cea fără de întoarcere, iar 57 de oameni au plătit cu viața. În 18 și 19 decembrie, vocea străzii s-a schimbat, iar focurile de armă au început să adune, în loc să împrăștie. „Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!”, „Vom muri, dar vom fi

liberi!”, „Vrem arestații!”, „Vrem morții noștri!”, „Jos criminalul!”, „Să fie judecat aici în Banat!”, „Libertate!”, „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”.

Armata era cutremurată de acțiunile la care a participat și sistemul nu se mai putea baza pe ea.

În după-amiaza zilei de 19 decembrie, au fost aduși parașutiștii de la Caracal, comandați de colegul meu Gurski Ilie, pentru a dinamiza forțele de represiune, pentru a trage.

După ce au luat contact cu realitatea fenomenului social timișorean, spre gloria lor, până în 22 decembrie nu au tras niciun foc.

S-a declanșat greva generală, iar în 20 decembrie toată Timișoara era în stradă. Revoluționarii erau pe TAB-urile armatei, iar țevile armelor aveau garoafe. „Armata e cu noi!”, „Armata e cu noi!”, ieșea deja strigătul speranței și al convingerii în victorie.

În balconul Operei, Fortuna și camarazii lui constituiau Frontul Democratic Român și scriau Platforma-program a acestuia.

Revolta populară se transformase în revoluție. Timișoara era un oraș liber. Conștiința urbei accepta mai degrabă raderea de pe suprafața pământului a orașului, decât abandonul libertății cucerite.

Prim-ministrul Dăscălescu și Emil Bobu au venit la Timișoara pentru a rezolva problema. Au fost primiți cum se cuvine.

Și, pentru că avem o expoziție pe hol, cu 25 de ani, v-am adus haina în care a fost îmbrăcat muncitorul Ion Marcu, șeful delegației revoluționare la întâlnirea cu Dăscălescu.

În 20 decembrie 1989, Marcu avea pe față „Democrație!”, „Libertate!” și pe spate „Jos criminalii!”.

Niculae Mircovici

#55944

În numele lui, vă mulțumesc!

Au fost eliberați arestații, ca o condiție a dialogului. Era în 20 decembrie. Nu înțelegeam de ce nu se mișcă țara nici măcar acum. Și nici acum, după 25 de ani, nu înțelegem de ce s-a întâmplat acest lucru.

Din 16 decembrie, toate posturile de radio care puteau fi ascultate în România, „Europa liberă”, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle” transmiteau ceea ce se întâmplă în Timișoara.

Era suficientă paralizarea economiei prin greva generală. Iar cei care ulterior au devenit anticomuniști și eroi și care atunci conduceau instituții de forță – Armată, Miliție, Securitate, Procuratură – puteau să se revolte. Prețul ar fi fost mult mai mic.

Timișoara a pierdut peste 100 de vieți, 400 de răniți, 800 de arestați. Acesta a fost prețul libertății.

Astăzi auzim cu o ironie dureroasă – și nu aș vrea să se supere nimeni – ce se întâmpla dacă nu se ridica restul țării?

Spiritul Timișoarei este stupefiat de o astfel de afirmație. Era mult mai ușor, măcar astăzi, să avem o spovadă simplă: „Ne-a fost frică, iertați-ne!”

Nu pot încheia alocuțiunea mea fără a mă adresa, inspirat de gândurile unui coleg de generație, inginerul Ovidiu Stoenescu, un remarcabil reprezentant al societății civile, direct revoluționarilor, nu neapărat celor care au fost prezenți aici, aduși de domnul prim-ministru Petre Roman.

Vă transmit un sincer salut și vă spun că suntem alături cu inima și sufletul de urmașii celor care și-au jertfit viața în decembrie 1989, că sunt recunoscător celor dispăruți eroic și vouă, celor care existați și după un sfert de veac de privațiuni, pentru curajul de a înfrunta hidra comunistă și de a ne da astăzi posibilitatea să fim liberi, să vorbim liber, să ne luăm singuri soarta și viitorul în mâini.

Sunt mândru că am cunoscut o parte dintre dumneavoastră și, alături de colegii mei, doresc să vă transmit două cuvinte: recunoștință și respect! Totodată, după 25 de ani, cu ocazia acestui jubileu, trăiesc, la vârsta mea, și o mare tristețe și dezamăgire.

Tristețe, pentru că am senzația că oamenii uită, cu ajutorul nemijlocit al celor care conduc țara de un sfert de veac, jertfa de sânge din decembrie 1989, suferințele urmașilor celor căzuți la datorie și pentru libertate și necazurile și privațiunile celor care au participat la evenimente și pot astăzi să-i comemoreze pe cei căzuți.

Dezamăgire și nemulțumire, pentru că cei cărora le-ați predat puterea în 1989 nu au folosit-o pentru a ne face viața mai bună.

Ne-au manipulat, ne-au mințit, ne-au furat, ne-au distrus moral și economic și, ceea ce este mai grav, ne-au învrăjbit și ne-au transformat pe majoritatea în sclavi în propria țară.

Eu nu sunt atât de optimist, cum am auzit în discursurile anterioare. Înțeleg și accept că noi, revoluționarii, la fel ca toți cetățenii României, avem dreptul constituțional de a alege și de a fi aleși, dar nu trebuie, indiferent de ceea ce se întâmplă în politică, să uităm momentele sângeroase de atunci, jertfele de sânge, nevoia de adevăr.

Aș vrea să spun că nu îl suspectăm pe domnul președinte nou-ales de ceva rău, dar refuzăm să-i dăm un cec în alb până și Domniei Sale.

„România lucrului bine făcut” este un slogan frumos. Dar Doamne ferește! să constatăm mâine-poimâine... Că am mai avut și seamănă cu: „Să trăim bine!” sau „Să trăiți bine!”

Trebuie să menținem cu toții o presiune permanentă asupra tuturor politicienilor pentru ca aceștia să-și facă datoria de cetățeni aleși.

Nu dorim ca această comemorare și aniversare să constituie o renaștere a spiritului acelor zile fierbinți, a gândurilor și idealurilor care au bântuit națiunea în decembrie 1989, un moment de reconciliere națională.

Sunt convins că acest lucru se va împlini până la urmă. Această națiune va renaște, ca de fiecare dată când a fost în cumpănă, și va mătura tot ceea ce ne-a împiedicat să ieșim la suprafață în toți acești ani.

Aș încheia cu o atenționare sau o premoniție. Revoluția română a fost ocazia, și nu cauza. Cauza a fost ruperea legăturii dintre conducerea comunistă și popor, transformarea minciunii în politică oficială, umilirea românilor.

În Platforma-program a Frontului Democrat Român primele două cuvinte au fost: „Alegeri libere și pluripartitism”. Aceasta a cerut Timișoara. Românii au putut înțelege frigul și foamea din anii ʼ80–ʼ90, ca sacrificii necesare pentru dezvoltarea României și plata datoriei externe, dar n-au putut înțelege niciodată și nu au acceptat minciuna conducătorilor, ruptura de cei mulți, de aceea cred că, dacă nu vom ține cont astăzi de acest lucru, mâine s-ar putea să avem din nou o revoluție română și nu se vor găsi forțe, în niciun caz, pentru reprimarea ei.

Cei care au decizia să mediteze profund! Vă mulțumesc.

Gheorghe Firczak

#62910

Onorat prezidiu, Doamnelor și domnilor,

Revoluția română din decembrie 1989 a schimbat ireversibil situația în România.

Eu cred, și ca revoluționar, și ca istoric, că după anul 1918, 1989 este cel mai important an din istoria României secolului trecut.

Revoluția română din decembrie 1989 a adus schimbări fundamentale, libertate și democrație, în primul rând. Ea s-a desfășurat practic pe întreg teritoriul țării și dați-mi voie să mă refer un pic, foarte pe scurt, la ceea ce s-a întâmplat și în județul Hunedoara.

Din patru volume, n-am adus decât unul, că nu avea rost să vin cu toate cele patru volume „Memorialul Revoluției Române. Culegere de documente”; este cuprinsă întreaga situație din județul Hunedoara și mărturii video pe aceste două DVD-uri.

Dacă din punct de vedere punctual toate acestea sunt semnificative pentru județul Hunedoara, ele sunt până la urmă reprezentative pentru întreaga țară, căci Revoluția română din decembrie 1989 a avut aproximativ aceleași coordonate pe întreg teritoriul României.

Și vin în fața Domniilor Voastre cu trei exemple semnificative. Primul se referă la prezența unei studente mediciniste, Carmen Tâmplărescu, născută Huștea, la București, în data de 20 decembrie, și în 21 decembrie, de fapt, la baricada de la Inter, fiind prezentă cu sora ei. În momentul când forțele de represiune au intervenit, s-au refugiat spre Sala Dalles, au intrat în scara unui bloc, de unde organele de miliție le-au tras de păr, le-au dus în Jilava, unde au fost bătute și, bineînțeles, alături de toți cei care erau acolo, după cum descrie ea în declarația personală, maltratate, pline de sânge.

În data de 22 decembrie, după fuga dictatorilor, bineînțeles că autoritățile au venit, le-au cerut scuze și au menționat că nu au făcut nimic altceva decât să-și îndeplinească datoria profesională de serviciu.

Un alt exemplu semnificativ este al grupului de la Uricani și o spun în primul rând pentru colegii deputați și senatori din județul Hunedoara.

În seara zilei de 21 decembrie, șase tineri au turnat benzină în postul de poliție al orașului Uricani și în sediul Comitetului orășenesc de partid și au dat foc acestor două edificii.

Sigur că, la prima vedere, am putea cataloga acțiunea lor drept o încălcare a ordinii, o tulburare a liniștii publice; aproximativ cam așa au făcut organele de ordine care i-au arestat în seara zilei de 21 decembrie. I-au urcat în mașini și i-au dus la sediul miliției municipale Petroșani, unde respectivii au fost dezbrăcați la pielea goală și bătuți cu bastoanele la tălpi și cu curelele la părțile sensibile toată noaptea. Liderului grupului, Pedro Delavega, după numele pe care îl are acum schimbat, plecat definitiv în Marea Britanie, i-au rupt clavicula, atât de mult l-au bătut.

În dimineața zilei de 22 decembrie îi ia pe toți șase, îi aduce în fața anchetatorilor, au chemat o frizeriță și au început să-i tundă. Și ei, în mod evident, au întrebat: „De ce?” Și li s-a spus: „Pentru că veți fi executați”. Singurul pe care nu l-au tuns era Pedro Delavega. Și întreabă: „Pe mine de ce nu mă tundeți?” La care anchetatorii îi răspund râzând: „Pentru că tu vei fi urcat într-o mașină, te vei duce la Deva și pe traseu vei fugi din duba cu care vei fi dus la Deva și în felul acesta scăpăm de tine, că ești un bandit.” De fapt, termenul de „bandit” a fost folosit în întreaga anchetă pe care au derulat-o în noaptea de 21 spre 22 decembrie cu cei șase care au incendiat postul de poliție și sediul Comitetului orășenesc al PCR Uricani.

Al treilea exemplu este, după părerea mea, și mai semnificativ și este cel al ultimului prim-secretar al Comitetului județean PCR Hunedoara, Ion Popa.

După mărturii documentare, în dimineața zilei de 22 decembrie discuta cu activul de partid și de stat, încercând să oprească oamenii de la diferite întreprinderi din marile localități ale județului Hunedoara, Deva, Petroșani, Orăștie, Brad, Hunedoara, să participe la demonstrația împotriva comunismului și împotriva lui Nicolae și Elena Ceaușescu.

Bineînțeles că nu a reușit. El menționa în discursul său: „Aveți grijă, ceea ce se întâmplă la Timișoara este un atac banditesc, huliganii au distrus municipiul Timișoara și, de fapt, acolo în zilele trecute a avut loc o tentativă de lovitură de stat pentru înlăturarea regimului comunist din România, pe care trebuie să îl apărăm cu toată ființa noastră”, spunea Ion Popa în dimineața zilei de 22 decembrie.

Peste aproximativ o oră și jumătate, fiind și eu prezent lângă el, în balconul Palatului Culturii, de unde am anunțat fuga dictatorilor și faptul că regimul comunist a căzut în România, a fost adus de revoluționari în balconul Palatului Culturii și distinsul prim-secretar Ion Popa. Cere cuvântul, bineînțeles că toată lumea îl așteaptă la microfon, și ce credeți că spune? Își manifestă satisfacția că odiosul dictator și sinistra lui soție au fugit și că poporul român și-a câștigat în sfârșit libertatea.

Să nu mai spun că, în toate discuțiile pe care le avea cu oricine în momentul respectiv, în balconul Palatului Culturii, lua la modul cel mai milităros posibil poziția de drepți și oricui i se adresa lui, imediat, îi spunea: „Să trăiți!”, „Da!”, „Sigur!”, „Poftiți!”, lăsând la o parte aroganța pe care o avusese până cu circa o oră și jumătate în urmă.

Ce vreau să subliniez? Revoluția română din decembrie 1989 a adus schimbări profunde în viața României.

Dacă din nou ar trebui să particip la asemenea evenimente, așa cum am participat acum 25 de ani, aș face-o din nou și cred că România a câștigat enorm prin victoria Revoluției române din decembrie 1989.

Dar vreau să vă spun că sunt totuși destul de multe inadvertențe în viața noastră publică. Ele nu se datorează revoluției și nu revoluția și revoluționarii sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă.

Vreau să vă dau un singur exemplu. Fac apel la familia mea, dar cazul soției mele este valabil pentru sute de cadre didactice din România. După ce timp de 36 de ani a învățat șase generații de copii să scrie și să citească – și dacă ar fi doar atât –, are o pensie de 1.000 de lei, iar acei torționari despre care v-am vorbit, cei ai lui Huștea, Tâmplărescu Carmen, cei ai grupului de la Uricani, prim-secretarul Ion Popa, beneficiază astăzi de pensii de circa 3, 4, 5.000 de lei...

Remus Florinel Cernea

#72162

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință. Doamnelor și domnilor deputați,

În primul rând, aș fi fost foarte bucuros să văd o sală arhiplină cu deputați și senatori la această ședință solemnă de celebrare a 25 de ani de la Revoluția din 1989 și de comemorare a victimelor de atunci.

Înțeleg și reacțiile de mai devreme de la balcon.

Sunt încă numeroase aspirații ale cetățenilor rămase neîmplinite de către clasa politică.

Societatea românească a luat-o mult înaintea politicienilor, iar așteptărilor ei legitime trebuie să li se răspundă într-un mod convingător.

Dacă nu se va veni cu adevărat în întâmpinarea acestora, faliile și tensiunile dintre politic și societate riscă să crească și să accentueze fragilitățile democrației din România.

Vom cinsti, în cel mai bun mod, sacrificiul făcut de către mulți cetățeni români în 1989, construind o democrație seculară, în care statul de drept și drepturile omului să fie respectate cu adevărat, iar aici am în vedere egalitatea în drepturi pentru toți cetățenii, fără deosebire de etnie, avere, gen, vârstă, religie, orientare sexuală sau orice alt criteriu de discriminare.

Democrația nu înseamnă dictatura majorității, ci respectul față de minorități și egalitatea în drepturi pentru toți cetățenii.

De asemenea, am în vedere construirea unei democrații laice, fără alunecări spre fundamentalism, în care neutralitatea instituțiilor față de toți cetățenii, indiferent de religia lor ori de faptul că nu au o religie, să fie garantată, o democrație în care pluralismul politic, bazat pe o competiție politică deschisă și corectă, să nu fie afectat prin legi electorale extrem de restrictive, așa cum astăzi România are, din nefericire.

Sper ca standardele spre care ne îndreptăm să fie cele ale democrațiilor consolidate occidentale, unde valorile societății deschise sunt principii de bază.

Am depus ieri, la 25 de ani de la începerea Revoluției de la Timișoara, o lege pe care am numit-o simbolic „Legea Timișoara”, întrucât cei care au ieșit în stradă atunci nu au depus, nu au notificat în niciun fel autoritățile comuniste; pur și simplu au ieșit în stradă pentru a-și spune un punct de vedere și pentru libertate, pentru a cere libertate. A fost o manifestare spontană. Am depus, așadar, această lege care prevede recunoașterea în România actuală, la 25 de ani, a întrunirilor publice spontane, atunci când se produce un eveniment care generează o emoție în societate.

Sper foarte mult să recunoaștem prin lege acest drept, de care compatrioții noștri au uzat acum 25 de ani. El ar fi în conformitate și cu recomandările OSCE. Vă mulțumesc foarte mult.

Cuprins

Stenograma

Păstrarea unui moment de reculegere în memoria martirilor comunismului și ai Revoluției române

Alocuțiuni dedicate împlinirii a 25 de ani de la Revoluția din decembrie