Moþiunea simplã introdusã de cãtre Grupul parlamentar al Partidului România Mare, intitulatã ”Democraþia în pericolÒ,
reia, într-o formã sinteticã, moþiunea depusã acum câteva sãptãmâni de acelaºi grup parlamentar ºi care fusese respinsã pentru cã nu îndeplinea condiþiile art. 148Ñ152 din Regulamentul Senatului. Nu intrãm în detalii formale, dar nu putem nega fondul problemei.
Moþiunea, ca modalitate de control parlamentar al Guvernului, nu se confundã cu interpelãrile sau cu declaraþiile politice. Cu toate cã, ºi în aceste cazuri, obiectul îl constituie sfera politicii, moþiunea trebuie sã determine Senatul sã ia o anumitã poziþie într-o problemã de politicã internã sau externã, sã rezolve o anumitã problemã, printr-o decizie care trebuie dusã la îndeplinire ºi care va forma partea sa dispozitivã.
De aceea, moþiunea trebuie sã fie riguros motivatã faptic ºi juridic. În cazul de faþã, considerãm cã moþiunea nu îndeplineºte condiþiile cerute de Constituþie ºi de regulament. În motivare este invocat art. 64 din Constituþie, dar sediul se aflã, de fapt, în art. 111 lit. b), iar art. 64 ne aratã doar care sunt actele juridice pe care le adoptã Parlamentul: legi, hotãrâri ºi moþiuni.
Semnatarii prezentei moþiuni constatã cã România se gãseºte într-o situaþie de crizã în ce priveºte aplicarea normelor democratice în domeniul guvernãrii, încãlcându-se principiul separaþiei puterilor în stat, transformând Parlamentul în anexa Guvernului, cu rolul secundar de a legaliza ordonanþe ºi ordonanþe de urgenþã. Se afirmã cã justiþia este redusã la simplu executant al Guvernului, cele 303 ordonanþe de urgenþã ºi 157 de ordonanþe simple ar fi, dupã pãrerea semnatarilor moþiunii, exemplul subordonãrii Legislativului faþã de Executiv.
Lipsa democraþiei este resimþitã ºi în sfera controlului parlamentar, exercitat prin întrebãri ºi interpelãri. Se mai invocã aroganþa primului-ministru, ignorarea întrebãrilor ºi interpelãrilor deputaþilor sau senatorilor ºi faptul cã cele opt moþiuni simple ºi douã moþiuni de cenzurã au fost respinse de cãtre Parlament.
Se mai aratã cã Guvernul vrea sã transforme Parlamentul în anexã logisticã pentru a identifica ºi pune la dispoziþia Guvernului un nou sediu sau cã dã dovadã de lipsã de democraþie înfiinþând u grup de reacþie rapidã, care ar da rãspunsuri în plic parlamentarilor P.S.D., ca sã rãspundã criticilor aduse Guvernului ºi primului-ministru.
Se mai aratã cã justiþia este aservitã Guvernului, dovedindu-se printr-un extras dintr-un raport privind independenþa justiþiei române, întocmit de Agenþia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaþionalã.
Se mai vorbeºte de Legea privind responsabilitatea ministerialã ºi de principiul egalitãþii cetãþenilor în faþa legii, cã ar fi doar jocuri de imagine în faþa strãinãtãþii. Trebuie sã arãtãm cã cei doi ani de guvernare, din anul 2000 ºi pânã astãzi, au însemnat o revigorare ºi o dinamizare a activitãþii Parlamentului, ºi nu abandonarea funcþiilor ºi prerogativelor sale sub presiunea Executivului.
În cei doi ani de zile s-a legiferat mai mult decât în patru ani de guvernare, în perioada 1996Ñ2000. S-au legiferat 1.266 de legi, faþã de 1.137 dupã patru ani de zile, în timpul vechii guvernãri. Au fost înaintate de cãtre Guvern un numãr de 700 de noi proiecte de lege ºi au fost adoptate proiecte de lege ce au rãmas din vechea legislaturã.
Trebuie sã amintim cã în momentul preluãrii guvernãrii erau în proces de legiferare peste 700 de ordonanþe de urgenþã emise în perioada anterioarã.
Ordonanþele nu exprimã încãlcarea principiului separaþiei puterilor în stat, ci manifestarea fireascã a delegãrii legislative, prevãzutã în art. 114 din Constituþie. Aceastã instituþie este o modalitate de conlucrare între Parlament ºi Guvern.
Ordonanþele sunt supuse spre adoptare Parlamentului, care le poate aproba, modifica sau abroga. De remarcat cã nici o dispoziþie cuprinsã într-o ordonanþã nu a fost declaratã de Curtea Constituþionalã ca încãlcând principiul separaþiei puterilor în stat ºi, în special, competenþele legislative ale Parlamentului de cãtre Guvern. Aceste ordonanþe au trebuit sã fie examinate de Parlament ºi adoptate, în condiþiile procedurii parlamentare, dar a fost nevoie de adoptarea cu celeritate a unor noi ordonanþe, pentru a modifica sau paraliza efectele numeroaselor ordonanþe emise în perioada anterioarã, care au bulversat sistemul legislativ ºi au avut consecinþe negative asupra vieþii economice ºi sociale din România. A fost nevoie de adoptarea unor ordonanþe pentru armonizarea legislaþiei naþionale cu legislaþia comunitarã, altele au trebuit sã rezolve probleme urgente determinate de privatizare, redistribuirea forþei de muncã, noi situaþii sociale, deosebit de presante, calamitãþi naturale etc.
Emiterea de ordonanþe este o practicã fundamentatã pe dispoziþii constituþionale ºi legale, ea nu exprimã un abuz al Executivului, ci funcþionarea operativã ºi dinamicã a Guvernului.
Întrebãrile ºi interpelãrile, în numãr de 2.058, au primit 2.051 de rãspunsuri din partea Executivului. Grupul parlamentar P.R.M. din Camera Deputaþilor a avut 699 de întrebãri ºi interpelãri, deci 52% dintre acestea, iar în Senat, 492 de întrebãri ºi interpelãri, respectiv 54,3%. Cu toate cã multe din aceste interpelãri nu au fost formulate în condiþiile regulamentare, reprezentanþii Guvernului au rãspuns la acestea ºi s-au prezentat, în condiþiile art. 159 din Regulamentul Senatului, iar primul-ministru a rãspuns, în detaliu, în scris, la aceste interpelãri.
Nu credem cã Guvernul doreºte sã facã din Parlament anexã logisticã pentru obþinerea unui nou sediu ºi nici cã este un atac al democraþiei constituirea unui grup de reacþie rapidã care dã rãspunsuri în plic parlamentarilor P.S.D. pentru a apãra Guvernul ºi pe primul-ministru.
Fãrã îndoialã, aceste afirmaþii sunt gratuite, dar, chiar adevãrate dacã ar fi, nu sunt o problemã de politicã generalã a þãrii, care ar putea afecta doar orgoliul ºi competenþa parlamentarilor P.S.D. decât pe semnatarii moþiunii.
Cã reacþia Guvernului trebuie sã fie rapidã, acesta este un lucru normal, dar cum este realizatã aceastã modalitate depinde de fiecare Guvern în parte.
Subordonarea justiþiei de cãtre Guvern este iar un punct al acestei moþiuni. Este însã nedoveditã, fãrã argumentare ºi consideraþie probatorie. Textul moþiunii reia o apreciere cuprinsã într-un raport privind independenþa justiþiei române, întocmit de Agenþia S.U.A. pentru Dezvoltare Internaþionalã. Acest raport se referã la perioada 1996Ð2000 ºi a fost dat publicitãþii mai târziu, în anul 2001.
Cele mai numeroase exemple de imixtiune a Executivului în puterea judecãtoreascã le gãsim în perioada 1996Ð2000, când puterea de atunci a schimbat ºi destituit, pe considerente politice, 46 de judecãtori ai Curþii Supreme de Justiþie, majoritatea preºedinþilor curþilor de apel, ai tribunalelor, judecãtoriilor ºi procuroriºef de la Parchet.
Consiliul Europei ºi organismele internaþionale au fost sesizate cu memorii ale magistraþilor care au suportat aceste imixtiuni ale Executivului în sfera justiþiei.
În legãturã cu influenþa Executivului asupra procurorilor ºi cã justiþia este o piesã a economiei negre care favorizeazã corupþia, este o formulare scoasã tot din contextul raportului amintit, cu referire la perioada 1996Ð2000.
Noi trebuie sã remarcãm efortul Ministerului Justiþiei de a se lupta cu corupþia, criminalitatea, aducându-se modificãri Legii de organizare judecãtoreascã, pentru a conduce la o tot mai multã independenþã a magistraþilor.
Dar mai trebuie sã remarcãm cã Procuratura, cum spuneau autorii clasici, este ”braþul Executivului în politica legislativãÒ, având o funcþie dublã. Ea aparþine, în acelaºi timp, puterii judecãtoreºti ºi puterii executive. Puterea executivã, prin intermediul Procuraturii, face politica penalã într-un stat, ea nu este aservitã, nu este supusã la presiuni.
Raporturile de ierarhie ºi de subordonare din Procuraturã sunt raporturi ierarhice legale, care nu sunt un efect al abuzului ºi al bunului-plac.
Prin urmare, când vorbim despre importanþa sau despre presiunea exercitatã de Executiv asupra Procuraturii, trebuie sã vedem altfel lucrurile. Nu este vorba de abuz, ci de o politicã penalã exercitatã de cãtre Procuraturã, în contextul activitãþii sale în structurile Justiþiei.
Pot sã arãt aici cã, dacã este vorba de presiunea Guvernului asupra justiþiei, putem sã dãm contraexemple în care justiþia, de foarte multe ori, nu a dat câºtig de cauzã statului în procesele care au fost pe rolul instanþelor, chiar Ministerul Justiþiei a fost dat în judecatã de cãtre magistraþi ºi ministerul nu a câºtigat. Acesta nu este un aspect care sã fie neglijat ºi nu ilustreazã presiunea politicului asupra justiþiei.
Prin urmare, noi considerãm cã sub acest aspect moþiunea nu este încã argumentatã ºi demonstratã.
Pentru argumentare trebuia venit cu probe culese din practica judiciarã, cu argumente de text, pe ce se bazeazã raporturile dintre puterile statului ºi sã vedem dacã principiul constituþional al separaþiei puterilor a fost sau nu a fost încãlcat, în ce condiþii, în ce forme ºi sã vedem care este vinovãþia ºi, respectiv, ce implicã aceasta din partea Senatului ºi ce hotãrâri trebuie sã luãm noi în aceastã privinþã.
Desigur, sunt mai multe aspecte pe care sper cã colegii noºtri le vor releva prin luãrile de cuvânt, dar se mai afirmã, de exemplu, cã principiul egalitãþii cetãþenilor în faþa justiþiei nu este decât o formulã de imagine pentru Europa, pentru strãinãtate ºi cã Legea rãspunderii ministeriale are acelaºi rol, de imagine.
Eu spun cã, în primul rând, principiul funcþioneazã ºi vedem cã toatã justiþia este, de fapt, subordonatã acestui principiu, pentru cã toþi cetãþenii au acces la justiþie, sunt pãrþi în procese, cu drepturi procesuale pe care le stabileºte legea de procedurã, celelalte legi ºi Constituþia României.
Nu s-au arãtat care sunt aceste încãlcãri ale principiului, iar în privinþa rãspunderii ministeriale problema este sã vedem cine a fost trimis în judecatã, ce cercetãri se fac în acest domeniu, care este stadiul cercetãrilor ºi aºa mai departe. Aºa trebuia sã fie demonstrat punctul cu privire la faptul cã aceastã lege nu funcþioneazã în statul nostru.
Mulþumesc.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.