Roberta Alma Anastase

**Domnul Paul Shapiro** _– directorul Centrului pentru studii avansate în domeniul Holocaustului de pe lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington_ **:**

Stimată doamnă președinte,

Doamnelor și domnilor,

Acum 68 de ani, aproape toți evreii din Basarabia și marea majoritate a celor din Bucovina au fost deportați din ordinul personal al lui Ion Antonescu, conducătorul statului român, în Transnistria.

Deportările au fost organizate de Marele Stat Major al Armatei Române și de Jandarmeria aflată în subordinea Ministerului de Interne.

Deportările au avut loc în condiții îngrozitoare. De cele mai multe ori, de jos, coloanele de evrei care includeau femei, bătrâni și copii au fost forțate să parcurgă zilnic între 30 și 40 de kilometri. Ordinele specifice date Jandarmeriei române prevedeau executarea pe loc a tuturor celor care rămâneau în urma convoaielor și cei care au rămas în urma coloanelor, bolnavi, disperați, epuizați au fost executați cu miile și fără milă.

Aproximativ 150 de evrei români au ajuns în viață în Transnistria. Acolo, în această parte a Ucrainei, aflată sub administrație română, numai 50 de evrei români au reușit să supraviețuiască, suportând condițiile inumane la care au fost supuși de către autoritățile militare și civile ale României: subnutriția, munca forțată, tifosul exantematic și execuțiile în masă au luat viața a 100.000 de cetățeni evrei ai acestei țări. Și nu numai atât. Peste 130.000 de evrei localnici din Transnistria au fost masacrați la Odesa, Golta și Mostovoi și au pierit în urma epidemiilor și subnutriției.

Pe teritoriul de azi al României, 13.266 de evrei au fost masacrați în vara anului 1941, în câteva zile, la Iași, numărul fiind confirmat printr-un raport al Serviciului Special de Informații din 1943.

Cel puțin 280.000 de evrei români și ucraineni au pierit între 1941 și 1944 sub jurisdicția și responsabilitatea autorităților române.

În 1942, un număr de aproximativ 25.000 de romi au fost, de asemenea, deportați în Transnistria, din ordinul personal al aceluiași Ion Antonescu, și cel puțin 11.000 dintre ei au murit acolo, executați sau din cauza bolilor endemice.

În Transilvania de Nord, autoritățile maghiare, în cooperare cu Germania nazistă, poartă răspunderea morții în 1944 a 135.000 de evrei români.

A existat și un plan, stabilit de comun acord între statul român și Germania nazistă, care prevedea deportarea, în 1942, la lagărul morții, la Belzec, în Polonia, a tuturor evreilor

rămași în Regat și Transilvania de Sud. Datorită unui complex de împrejurări, aceste deportări au fost amânate și pe urmă anulate.

Cifrele pierderilor evreiești și rome datorate Holocaustului din România sunt greu de suportat în sine. Condițiile în urma cărora acești cetățeni ai României au fost exterminați sunt cu atât mai mult greu de înțeles și de asumat. Și mai dificil este faptul că fiecare individ, subsumat cifrelor imense pe care le-am menționat, a reprezentat un suflet omenesc, discriminat arbitrar și distrus deliberat numai din cauza apartenenței sale etnice. Acești oameni pe care autoritățile și semenii lor îi numeau atunci „jidani” și „țigani” nu erau inamici ai statului român, ci pur și simplu ființe umane, evrei și romi, care au avut nenorocul de a se naște în România de atunci, țară unde antisemitismul și prejudecățile antirome aveau rădăcini adânci în intelectualitatea, în clasa politică, în biserică și în populația civilă.