Stenogramă plen

## Doamnelor și domnilor,

În spiritul celor spuse mai devreme, mă bucur să dau cuvântul, întâi de toate, reprezentanților minorităților evreiască și romă în Parlamentul României, domnilor deputați Aurel Vainer și Nicolae Păun.

Domnule Vainer, vă rog.

## **Domnul Aurel Vainer:**

Stimată doamnă președinte, Stimate colege și stimați colegi deputați, Onorată audiență,

Distinși membri ai Corpului diplomatic prezenți la București, care participați la această sesiune solemnă,

În numele meu și al Federației Comunităților Evreiești din România, vă mulțumesc tuturor pentru participarea la acest moment extrem de important pentru istoria României, a evreilor și, practic, a umanității.

Dați-mi voie să spun mai întâi că, de fapt, noi îi comemorăm pe cei care au pierit în Holocaust, dar, de fapt, ne aducem aminte de pagini foarte dureroase din istoria Europei și a României, evident, care au însemnat tragedii umane până la moarte.

Trebuie să spunem că acest Holocaust este un cuvânt care se potrivește și în cazul României. Deși este știut că Holocaust înseamnă „ardere totală”, în cazul evreilor din România, spre fericirea noastră, o parte însemnată dintre evrei a supraviețuit acelei perioade.

Eu, personal, sunt un supraviețuitor. Aveam zece ani atunci când a început urgia nazistă, urgia legionară, și când au început toate restricțiile posibile împotriva evreilor și de aceea spun: Holocaust a fost în România. Din păcate, au fost români care au ucis, care au făcut lucruri dintre cele mai urâte, dar, în același timp, nu pot să nu spun cu mâna pe inimă că au fost și români demni în această perioadă de mare restriște, de tragedie umană, care au ajutat, care s-au manifestat în favoarea evreilor din cele mai diferite categorii. Dacă vă amintiți, anul trecut, am împrăștiat în sală o carte denumită „Demnitate în vremuri de restriște”, în care am vrut să arătăm, în primul rând, existența Holocaustului în România, dar și să marcăm, să dăm informații, să punem în circulație cifre, oameni, personalități care au încercat să ușureze soarta evreilor cu mari riscuri personale și familiale.

Eu îmi fac o datorie de onoare să mulțumesc acestor români care au fost atunci alături de noi, așa cum mulțumesc autorităților românești, care din 2004 încoace au luat în analiză și și-au însușit concluziile raportului Comisiei de studiere a Holocaustului în România, Comisia Elie Wiesel.

Se recunoaște de către statul român existența a numeroase victime evreiești și din populația romă care au suferit în multe feluri tragedia acestei perioade. Sigur, vinovații nu mai sunt printre noi, au fost cei care au constituit mișcarea legionară, regimul Antonescu și așa mai departe. Pot să spun însă că, pentru a înțelege bine tragedia noastră, nu trebuie să ne limităm numai la morți, la cei uciși, la cei care au pierit de foame, de mizerie, de lipsă de igienă, de cele mai cumplite boli, în Transnistria mai cu seamă, dar să ne reamintim și că, din 1938 încoace, în România au apărut măsuri de discriminare antievreiești, treptat, treptat ele au crescut, sunt multe, n-aș vrea să vă rețin atenția, dar aș spune numai că în anii aceia pentru un evreu, un copil de evreu – cum am fost eu, de pildă – să te duci să iei pâinea pe cartelă, numai o treime din rația celuilalt copil neevreu, însemna ceva. Sunt multe altele: excluderea din școli, excluderea din profesiuni liberale, excluderea din economie și foarte, foarte multe.

Ce este de reținut însă? Că soarta noastră era pecetluită. Au existat programe, planuri, cu meticulozitatea nazistă făcute, pentru ca toți evreii din România să ia calea deportărilor în lagărele de concentrare, la camerele de gazare și așa mai departe.

Șansa noastră istorică a fost că, din 1942, cursul războiului a luat o altă evoluție, iar măsurile de deportare s-au oprit. Nu uitați însă că am avut pogromuri, am avut, în 1940, pogromul de la Dorohoi, am avut în 1941, ianuarie, pogromul de la București, am avut în iunie 1941, pogromul de la Iași și un pogrom mai mic, de mai mici proporții, la Galați și ceva la Ploiești. Astea au fost victime omenești. Aș aminti doar că, la Iași, au pierit 13 mii de evrei, fie împușcați în fața chesturii poliției, sau duși cu trenurile morții, dintre care foarte puțini s-au întors.

Aș dori să închei și să explic doar această idee că Holocaustul în România a însemnat un proces care a mers crescendo, dar care, spre marea fericire a multora dintre noi, s-a schimbat începând din 1942, fără însă să se ridice restricțiile antievreiești.

Trecem însă la pagini mai de actualitate și aș dori să mulțumesc tuturor autorităților române, celor trei președinți ai României care au început procesul de asumare: președintele Ion Iliescu, președintele Emil Constantinescu și președintele Traian Băsescu.

Astăzi, pentru noi, evreii din România, și sper că și pentru romi, am trăit un moment cu totul și cu totul de excepție: s-a inaugurat Memorialul Holocaustului din România la București. Vă recomand, atunci când veți avea timp, mergeți să vedeți, apropiați-vă de această pagină de istorie, nu frumoasă, a poporului român, foarte tragică pentru poporul evreu, și veți vedea, veți simți și răspunderea, și mai ales veți învăța mai bine lecția istoriei! Lecția istoriei e simplă: Holocaustul nu este un lucru care s-a întâmplat doar evreilor, în forma în care a fost, dar se poate întâmpla oricând, oriunde, și cu alții, și lecția istoriei este să nu permitem niciodată să se mai repete aceste tragedii ale istoriei umanității.

Este un mesaj pe care vi-l adresez și vă rog și pe dumneavoastră, în calitate de români, de colegi ai mei de Parlament, militați pentru înlăturarea acestor racile ale societății care sunt: xenofobia, antisemitismul, rasismul, propovăduirea teoriilor și curentelor legionare antisemite! Nu mă opresc decât la faptul că, din păcate, în România de azi, se mai întâmplă incidente de tip antisemit. Aș aminti doar faptul că, exact acum un an, cimitirul Giurgiului din București a fost vandalizat, 131 de morminte au fost distruse, deci 131 de oameni au trăit a doua oară moartea.

Din păcate, reacția autorităților nu este cea dorită, și aș dori să dau o notă, dacă-mi permiteți să spun așa, o apreciere foarte bună pentru Parlamentul României care, de mai mulți ani, a început procesul de asumare, prin recunoașterea în diferite forme a celor întâmplate, prin acordarea unor indemnizații supraviețuitorilor Holocaustului, cum s-a făcut și cu acei români care au murit în închisorile comuniste, deținuții politici de atunci.

Acum am rugămintea să fiți de acord cu un proiect de lege, elaborat împreună cu doi colegi de la minorități, să-l susținem, să mărim această indemnizație, ca să nu mai avem o discriminare. În prezent, este o discriminare față de deținuții politici la nivelul indemnizației.

N-am vrut să ating acest subiect, dar m-a luat gura pe dinainte. Mă scuzați!

Mai e o vorbă, și anume să continuăm să fim un factor favorizant pe plan legislativ pentru tot ceea ce înseamnă combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului și negaționalismului Holocaustului. Nu pot să nu amintesc măsurile care s-au luat în timp. În învățământul românesc se predau lecții despre Holocaust. Este un lucru extraordinar: copiii încep să înțeleagă și ceea ce sperăm să nu se mai întâmple.

Deci mesajul meu final este cam așa: vă mulțumesc că ați venit, vă mulțumesc că sunteți cu noi aici, și sper într-adevăr că veți fi militanți activi ai ideii ca nimic să nu se mai întâmple niciunde și nicicum de acest gen, de ceea ce a însemnat Holocaustul pentru Europa și pentru România.

Vă mulțumesc foarte mult pentru atenție.

Și eu vă mulțumesc.

Dați-mi voie ca, în continuare, să-i dau cuvântul domnului Nicolae Păun, reprezentantul comunității rome, dar și al Partidei Romilor Pro-Europa.

## **Domnul Nicolae Păun:**

Mulțumesc, doamna președinte. Doamnelor și domnilor deputați, Stimați invitați,

Astăzi este o zi importantă și îngăduiți-mi să transmit din partea comunităților de romi din România tot respectul pentru faptul că dumneavoastră sunteți prezenți la această ședință solemnă. Probabil că dacă era vorba de o moțiune de cenzură sau, eu știu, de cu totul și cu totul altceva, sala era mai plină. Dar așa e în fotbal, se joacă.

Trebuie să mulțumesc în primul rând Parlamentului României pentru că a reușit să înțeleagă că asemenea sesiuni solemne fac parte din caracterul unei instituții la nivel înalt și, nu în ultimul rând, vreau să mulțumesc din partea comunităților de romi autorităților statului român pentru faptul că a găsit de cuviință, în cele din urmă, să existe un monument care să fie desemnat victimelor Holocaustului.

Vreau să mai mulțumesc și Președinției pentru faptul că astăzi, la ora 19, organizează, de asemenea, o reuniune solemnă la Palatul Cotroceni și președintele Traian Băsescu, pentru a doua oară în mandatul Domniei Sale, va decora o serie de supraviețuitori de etnie romă, lucru care nu are decât să-i bucure pe dumnealor, ca atare, fiind prezenți și în sală, și, implicit, pe noi, ca reprezentanți ai comunităților de romi.

Trecând la lucruri ceva mai serioase, știm cu toții că 9 octombrie 1941 a însemnat „Ziua zero”, ziua în care s-a declanșat marea prigoană împotriva etnicilor evrei, a început Holocaustul și, ulterior, la aproximativ un an, mai exact la data de 1 iunie 1942, a început prigoana și Holocaustul împotriva minorității rome.

Mai știm, de asemenea, în ceea ce privește minoritatea romă – nu pot să-mi permit să intru în datele pe care le are comunitatea evreiască –, că pe teritoriul României au fost deportate aproximativ 38 de mii de persoane, cetățeni români de etnie romă. În 1945, după ce se termină războiul, se încheie toate tratatele ca atare, statul român recunoaște, prin arhiva jandarmeriei, că au existat 25 de mii de persoane de etnie romă care au fost deportate în Transnistria și, dintre acestea, numai 14 mii s-au mai întors acasă, deducând automat că 11 mii de persoane au murit în condițiile pe care le cunoaștem. Din 11 mii de persoane, trebuie subliniat faptul că aproximativ jumătate dintre aceștia erau copii nevinovați.

Îngăduiți-mi, dacă nu plictisesc foarte tare, să mă gândesc oarecum ce a determinat această decizie nefastă a regimului fascisto-nazist. Nu cred că, pe data de 8 octombrie 1941, Hitler își adună consiliul de război și spune: „Gata, de mâine, începe prigoana împotriva minorității evreiești, împotriva etnicilor evrei!”, cum nu cred că în luna mai s-a întâlnit, de asemenea, Hitler tot cu consiliul de război și a spus: „Gata, trecem și la ceilalți!”

Lucrurile acestea, oarecum, au fost premeditate. Știm cu toții că criza din 1931–1933 a fost un motiv al personalităților timpului din Germania, al celor care activau undeva în zona de dreapta extremistă, care s-a perpetuat ușor până în anii ’37-’38. Nu scoatem în schimb în relief faptul că au fost extrem de multe acțiuni concertate împotriva evreilor în perioada ’37-’41, și iar nu scoatem în evidență faptul că foarte mulți profesori, doctori, oameni politici,

ingineri, ziariști de marcă au alimentat ideea de exterminare a minorității evreiești și a minorității rome, considerându-le „două rușini” ale Europei moderne.

De ce am făcut această mică paralelă și aceste ghilimele de rigoare? Pentru că, din păcate, pe noi, sau din fericire, cum vreți s-o luați, pe noi, ca minoritate, ne leagă ceva ani ca istorie, ca atitudine, de minoritatea și de etnicii evrei. Până undeva în anii 1945.

În schimb, cu tot respectul pe care-l port acestei etnii, vreau să spun că drumurile noastre s-au despărțit din 1945. Etnicii evrei au fost ajutați, pe bună dreptate, și trebuie ajutați în continuare, să renască, să poată să-și crească copiii în liniște și în siguranță, în vreme ce noi... Și ce dacă? „Și ce dacă” ăsta s-a pus întotdeauna în dreptul nostru. „Ei, și ce dacă v-am deportat? Descurcați-vă!” „Ei, și ce dacă a urmat după aceea regimul comunist și s-a încercat ca minoritatea romă să fie asimilată forțat, să piardă cultura, tradițiile, limba, să li se ia aurul și tot așa mai departe, și averile pe care le-a agonisit acolo?” „Ei, și ce dacă?”

„Ei, și ce dacă ați fost robi în România acum 500 de ani? Asta e! Mai tolerați-o și voi acum, ce trebuie să...”

Sunt lucruri care se întâmplă în istorie.

Dacă am sta să ne gândim cu maximă luciditate, am spune că: Bun, a trecut un rău, bine că s-a dus, să dea Dumnezeu să nu se mai repete! Corect. La minoritatea evreiască, apoi nu s-a mai întâmplat. Foc lua Europa dacă se întâmpla cu un etnic evreu, după ’47-’50, ceva. La noi: „Ei și ce dacă?”

Dacă ne gândim, imediat după perioada anilor 1989, unde speram și noi să avem un picuț de libertate și să fim și noi puțin luați în seamă, apoi, știm cu toții ce s-a întâmplat: ștampilați, precum vitele, amprentați, interziși să călătorim dintr-un spațiu în altul, dat foc la case, izgoniți dintr-o zonă în alta.

Ce s-a întâmplat pe teritoriul României?! Hădăreni: foc la case, arși copiii de vii, Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, ghetoizare și tot ce mai vreți dumneavoastră.

„Ei, și ce dacă!”

Toate aceste întrebări pe care ni le punem, în calitate de cetățeni români și europeni, vin într-un context al modernismului. Ne place să facem declarații politice pompoase, ne place să inventăm instituții, ne place să mergem și să spunem că pentru minoritatea romă, gata, în sfârșit a apărut o rază de soare.

Ne-ați întrebat vreodată, domnilor, dacă noi suntem mulțumiți? Am stat noi vreodată la masă să discutăm cu dumneavoastră ce-i bine și ce-i rău? Pentru că s-ar putea să se aplice următorul proverb: „Nu tot ceea ce vreți dumneavoastră să ne faceți bine este și binele pe care ni-l dorim noi!” Or, stau să mă gândesc dacă, nu cumva, această atitudine de extremă dreapta, pe un motiv lesne întemeiat, copiat parcă la indigo: 1931–1937, criză economică... Cine-i vinovatul? Țiganul! Cum se repetă acum! Suntem în criză economică, ne gândim, oarecum, că trebuie să găsim un vinovat, și-n Europa strică ambientul, eu știu, țărilor membre ale Uniunii țiganul. Hai să-l izolăm, hai să-i facem ceva, să scăpăm de el!

Da, bine spunea colegul și prietenul meu, domnul Aurel Vainer. Cred că mare lucru din istorie nu am învățat, nici să ne comportăm, nici să încercăm să venim cu măsuri cât se poate de radicale împotriva rasismului și a xenofobiei. Nu știm nici să interzicem cu adevărat anumite atitudini de extremă dreapta, pentru că în România a existat și există un distins om politic – căruia chiar nici nu-mi face plăcere să-i dau numele – care defila la mare scenă, fără să deranjeze pe nimeni, îmbrăcat în ținută, așa, de mareșal german și, la un moment dat, ne-a și sfidat: Ei, și ce e, mă? Care este problema? Ei, și ce dacă?!

## Domnilor,

Închei prin a vă spune că, da, suntem, de asemenea, bucuroși că în România există un monument unde ne putem duce an de an să depunem o coroană de flori în memoria celor care au dispărut dintre noi pe nedrept, dar, mă gândesc, când o să facem un monument pentru cei care dispar, zilnic, dintre noi, tot pe nedrept?

Cred că, și cu asta închei, nu este de ajuns numai să facem declarații, să inventăm instituții, să elaborăm documente dacă nu venim cu măsuri categorice să ajutăm o minoritate care nu are cum să influențeze majoritatea, sub nicio formă, să nu-i fie teamă nimănui, să ajutăm o minoritate să aibă siguranță socială, să poată să se dezvolte și să poată să arate că nu este chiar așa, oaia neagră a Uniunii Europene, și nici măcar a României, pentru că am dat și noi doctori, ingineri, oameni politici marcanți în această țară și avem, în continuare, și în Parlamentul României, foarte mulți colegi dintre rândurile mai din spate, așa, nu de ale noastre, zic mai din spate, și ne fac cinste, este bine. Că doar ne salutăm, este de ajuns!

Domnilor, ajutați-ne, dacă vreți cu adevărat să simțiți că ați făcut ceva pentru o minoritate căreia i-ați greșit foarte mult!

Vă mulțumesc.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

## Și eu vă mulțumesc.

Dați-mi voie ca în continuare să dau cuvântul domnului Oren David, ambasador extraordinar și plenipotențiar al Statului Israel la București.

**Excelența Sa Oren David** _– ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Statului Israel la București_ **:**

## Excelență,

## Onorați membri ai Parlamentului,

## Doamnelor și domnilor,

Ne-am adunat aici pentru a comemora victimele Holocaustului în România și pentru a ne îndeplini promisiunea de a nu uita niciodată. Este obligația noastră atât față de victime, cât și față de generațiile următoare.

Inaugurarea Memorialului Holocaustului și această reuniune specială sunt un tribut, un act de recunoștință, de respect și solidaritate, în numele statului român de astăzi, față de sutele de mii de evrei români și membri ai comunității rome, copii, femei, bărbați, tineri și bătrâni care au pierit în timpul Holocaustului.

Saga evreilor români în perioada Holocaustului este interconectată cu cea a celor 6 milioane de evrei din Europa, ale căror vieți s-au sfârșit brusc în cel de Al Doilea Război Mondial, ca urmare a celor mai violente și mortale forme de ură: antisemitismul.

## Distinși oaspeți,

Această ură este, din păcate, prezentă și astăzi: calomniile împotriva evreilor și a Statului Israel, încercările de distrugere a Statului Israel sunt astăzi o realitate.

Totuși, istoria a dovedit că nu ar trebui să ignorăm răul și amenințările. Să închidem ochii în fața acestor lucruri ar încuraja atacatorii și i-ar face pe cei care le ignoră de asemenea victime.

De dragul victimelor pe care le comemorăm astăzi și de dragul asigurării viitorului nostru, suntem hotărâți să continuăm lupta noastră împotriva antisemitismului, a rasismului și a xenofobiei.

În numele Statului Israel, doresc să le mulțumesc tuturor celor implicați în acest proiect al memorialului și în acest eveniment și vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit șansa să vă vorbesc în această sesiune specială a Parlamentului României.

Și aici, și în ceremonia de inaugurare de azi dimineață, îi simțim în rândul nostru pe tinerii, pe bătrânii, femeile, bărbații și copiii care au pierit în timpul Holocaustului.

Ca reprezentant al Statului Israel, reiterez angajamentul nostru față de ei, ca acele orori să nu se mai repete niciodată.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

## Mulțumesc Excelenței Sale.

Dați-mi voie, în continuare, să-i dau cuvântul domnului Mark Gitenstein, ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Statelor Unite ale Americii la București. ## **Excelența Sa Mark Henry Gitenstein** _– ambasadorul_

_extraordinar și plenipotențiar al Statelor Unite ale Americii la București_ **:**

## Doamna președinte,

## Doamnelor și domnilor membri ai Parlamentului,

Eu am în această după-amiază un mesaj personal.

Nu mi-am cunoscut niciodată străbunicul. Am văzut fotografii cu el, un bărbat elegant cu o barbă albă. A emigrat în Statele Unite, cred că din Brăila, în anii 1880. Mi-am cunoscut bunicul, un bărbat scund, foarte sigur pe el, cu chelie. A venit în America cu părinții lui, cu fratele și sora lui, când avea 12 ani, în 1891. Au venit în America pentru a se bucura de binecuvântările libertății și pentru a scăpa de începutul a ceea ce avea să devină Holocaustul.

Abraham Gitenstein, o rudă îndepărtată de-a mea, nu a avut același noroc. Am aflat despre el doar în momentul în care am devenit ambasador. A supraviețuit Holocaustului din Chișinău și și-a pierdut foarte multe rude. A emigrat în Israel, iar după război, potrivit celor spuse de fiul său, a fost atât de traumatizat încât nici măcar nu mai putea să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat.

Vorbesc în numele tuturor celor din familia mea, care au venit înaintea mea, și în numele meu, personal. Așa cum spunea și Elie Wiesel, „nu toate victimele au fost evrei, însă, toți evreii au fost victime”, și aș vrea să adaug că până și evreii care s-au bucurat de binecuvântările libertății în America, și se întâmplă la fel aici, în România. Atât pentru evrei, cât și pentru non-evrei, care au fost victimele unui regim totalitar, noi spunem: Nu am știut. Însă, eu nu mai pot să spun asta.

Este un privilegiu, cu atât mai mare pentru mine, să particip la această ceremonie, în calitate de american, în calitate de evreu american și în calitate de român evreu american. Este un moment de profundă autodescoperire. Călătoria mea de autodescoperire este doar o umbră față de ceea ce poporul României este implicat. Este nevoie de curaj și hotărâre pentru a vă înfrunta trecutul.

După cuvintele marelui sud-african Nelson Mandela, când a inițiat Comisia pentru adevăr și reconciliere, alegerea unei națiuni nu este dacă să dezvăluie sau nu trecutul, ci să se asigure că el va fi cunoscut astfel încât să promoveze reconcilierea și pacea.

Când Elie Wiesel a primit Premiul Nobel, ne-a reamintit despre strămoșii noștri. În România au suferit și evreii și non-evreii. Asemenea strămoșului nostru Iov, drama lor pare nesfârșită. Acum, calea disperării este pavată cu speranță, cum spunea și Wiesel. Sursa acestei speranțe este memoria, amintirea.

Noi, în America, admirăm ceea ce încercați să faceți aici în România și pentru acest evreu român simt cum mi se încălzește inima când îmi amintesc că, pe cât de dureroasă a fost călătoria de autodescoperire a lui Iov, Dumnezeu l-a binecuvântat cu o viață lungă și prosperă.

Noi suntem acum parteneri. Ne amintim împreună, suntem împreună martori ai prezentului și construim viitorul. Este un viitor în care copiii noștri nu ar trebui să aibă aceleași temeri și în care singura lor povară este că trebuie să facă alegerile potrivite dintr-o multitudine de oportunități de creștere.

Cred că Dumnezeu vă va binecuvânta pentru construirea Memorialului. Cu toții suntem martori a ceea ce s-a întâmplat. Ne rugăm pentru voi, pentru noi toți, trecuți și prezenți. Vă mulțumesc.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

Vă mulțumesc și eu.

Dau cuvântul, în continuare, domnului Mihail Ionescu, director general al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”.

De asemenea, dumnealui va citi și mesajul domnului Avner Shalev, directorul Memorialului Yad Vashem, dedicat victimelor Holocaustului.

**Domnul Mihail Ionescu** _– directorul general al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”_ **:**

Stimată doamnă președinte al Camerei Deputaților, Doamnelor și domnilor deputați,

Doamnelor și domnilor,

Este un mare privilegiu pentru mine să mă adresez dumneavoastră, reprezentanții aleși ai națiunii române în Camera decizională a Legislativului, într-o ocazie atât de deosebită.

Inaugurarea azi a Memorialului Holocaustului din România reprezintă o importantă etapă a unui proces complex de reevaluare a trecutului recent al României, întreprins în ultimii ani.

Trecutul, cum bine știți, nu este unul rectiliniu, predeterminat. El are lumini și umbre, pete albe, locuri asupra cărora ne place să poposim foarte des, pentru că le considerăm a fi adevărata noastră măsură istorică sau dintre cele ferite vederii urmașilor, din neglijență, din neștiință sau în mod intenționat.

Unul dintre aceste locuri, prea des ocolit, este cel ocupat în istoria națională de Holocaust, fenomen de anvergură europeană în cursul celui de Al Doilea Război Mondial, care a însemnat genocidul de stat împotriva evreilor, în principal, dar și al altor etnii, precum cea romă, ai celor care împărtășeau convingeri politice sau orientări sexuale inclusiv, neconvenabile regimurilor politice fasciste sau naziste, așa cum a fost și regimul Antonescu în România.

Inițiat și desfășurat cu eficiența instrumentelor erei industriale de către Germania nazistă și aliații săi, acest fenomen istoric monstruos a provocat milioane de victime și a lăsat traume adânci pe continentul european.

Pe harta Holocaustului se află, din păcate, și România acelui timp, așa cum domnul Vainer a arătat aici.

Din anul 2004, de când Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România, condusă de Elie Wiesel, și-a prezentat raportul final, asumat repetat la nivelul celei mai înalte magistraturi a statului român, a fost depus un efort constant pentru a răspunde eficient recomandărilor acesteia și a face din trecutul recent național un teritoriu cât mai bine cunoscut, din care națiunea română să-și extragă resurse de putere identitară, pentru a putea să se călăuzească către un viitor care să nu repete greșelile făcute.

Națiunea română nu a pornit acest proces de evaluare a trecutului său și nu a ridicat acest memorial inaugurat astăzi pentru a se acuza pe ea însăși de greșelile acestui trecut, ci pentru a identifica cauzele acestora, a stabili vinovații și a învăța să nu le mai repete, iar acest lucru l-a făcut nu cu fruntea plecată în umilință sau la comanda cuiva, ci cu suverană demnitate, pe deplin conștientă că responsabilitatea asumată este chezășia forței sale morale și deopotrivă instrument de construcție a viitorului.

A fost și este nevoie de curaj și de înțelepciune să te uiți la propriul trecut cu răspundere și fără să ocolești ceea ce nu-ți place, ori să reziști tentației de a uita ceea ce nu-ți convine.

Monumentul ridicat azi în Capitala țării este proba acestui curaj și a acestei înțelepciuni vădite pregnant în mentalul național.

Institutul Național pentru Studiul Holocaustului din România își aduce contribuția sa în acest proces, prin lansarea unor proiecte de cercetare specifice, prin implicarea în procesul educațional la toate nivelurile, printr-o amplă acțiune de cooperare cu instituții de profil din țară și străinătate.

Aflat sub diriguirea Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Institutul reprezintă o dovadă peremptorie a angajamentului național de a continua procesul de recuperare la adevăratele dimensiuni ale acestui trecut național recent, în principal.

În încheierea alocuțiunii mele, vreau să vă informez că pe adresa institutului nostru au sosit numeroase mesaje de la victime ale Holocaustului, care au ținut să exprime admirația și recunoștința lor pentru ceea ce a făcut astăzi statul român și conducerea sa, precum și din partea unor personalități recunoscute pentru competența lor în studiul fenomenului Holocaustului.

În rândul celor dintâi mesaje se află, de pildă, între ele, mesajul rabinului Efraim Guttman, supraviețuitor al pogromului de la București din 21–23 ianuarie 1941, și care exprimă, între altele, citez din mesajul său, „participarea sufletească” a sa la ridicarea acestui monument la București.

În rândul secundului tip de mesaje, se află cel al domnului Tuvia Friling, vicepreședinte din partea Israelului al Comisiei Wiesel, care menționează că această zi „Este un moment important pentru România, pentru comunitatea evreiască din România, pentru noi, israelienii, și pentru orice evreu și umanist din lume”.

Tot în rândul acestor mesaje se află și cel al președintelui Institutului Yad Vashem din Ierusalim, generalul Avner Shalev. După cum știți, Yad Vashem-ul este principala instituție privind studiul Holocaustului în lume, aș zice. Mesajului său îi dau citire:

„Acum aproape 5 ani, în noiembrie 2004, a fost făcut un pas important în procesul examinării sincere și comprehensive de către România a istoriei sale din perioada Holocaustului.

Președintele națiunii dumneavoastră a primit atunci raportul Comisiei Internaționale asupra Holocaustului din România. Cu o lună mai devreme, el declarase cu privire la demersul comisiei: «Realitatea nu poate și nu trebuie să fie ascunsă. Asumarea propriului trecut, cu bune și rele, nu este doar un exercițiu de onestitate intelectuală, ci și o probă de conștiință democratică».

Cinci ani mai târziu, în urma unui complex și solicitant șir de evoluții și evenimente, poporul român întreprinde azi un alt pas semnificativ în asumarea continuă a trecutului său colectiv. Acesta include, pe de o parte, sutele de ani de coexistență cu vecinii săi evrei și, pe de altă parte, complicitatea în uciderea a sute de mii de evrei în cursul Holocaustului.

Acest memorial plin de semnificații, pe care-l inaugurați acum, a fost laborios conceput și construit ca un simbol evocator al memoriei naționale, identității și responsabilității. Construcția lui a fost una dintre recomandările raportului și cei care au făcut acest lucru trebuie să primească felicitările și mulțumirile noastre.

Cu siguranță, însă, nimeni nu poate considera acest memorial sau orice alt monument, indiferent cât de impresionant, că reprezintă, prin simpla sa existență, punctul de vârf al memoriei Holocaustului.

La Yad Vashem, al cărui Munte al Amintirii în Ierusalim este celebru prin dotările și exponatele sale, realizăm că până și cel mai important edificiu nu este un scop în sine. Ceea ce trebuie să căutăm cu adevărat sunt acele învățăminte și experiențe profunde pe care astfel de locuri ar trebui să le evoce vizitatorilor și schimbările în comportamentul uman care rezultă din ele. Pentru atingerea acestui înalt scop, mulți, printre care și Yad Vashem-ul, Institutul Yad Vashem, sunt gata să vă ofere sprijinul. Totuși, pe măsură ce România își continuă drumul, câteodată anevoios, al amintirii trecutului, greul efortului rămâne, în ultimă instanță, al dumneavoastră.

Fie ca națiunea dumneavoastră să fie binecuvântată cu curaj, pentru a persevera și culege răsplata eforturilor sale sincere!”

Vă mulțumesc.

Și noi vă mulțumim.

Îl invit la microfon pe domnul Warren Miller, reprezentantul președintelui Statelor Unite ale Americii, șeful Comisiei pentru prezervarea moștenirii americane peste hotare.

**Domnul Warren Miller** _– șeful Comisiei SUA pentru Conservarea Patrimoniului American în Străinătate_ **:**

Doamnă președinte, Domnilor membri ai Parlamentului, Domnilor ambasadori, Excelențe,

Distinși oaspeți, Prieteni,

Sunt onorat să mă aflu aici, să am șansa deosebită de a mă adresa în această sesiune solemnă.

Acum aproape 8 ani, când am propus crearea unui memorial național al Holocaustului, știam că procesul va fi lung și anevoios, însă cu sprijinul Comisiei Wiesel și cu angajamentul Guvernului României această idee a devenit realitate.

Crearea acestui memorial, asemenea unor memoriale similare din Europa, este un important pas înainte pentru această națiune, un pas de care toți românii ar trebui să fie mândri, un pas care ajută la îndreptarea unei nedreptăți.

Holocaustul a fost cel mai întunecat capitol dintr-o lungă istorie de greșeli ale umanității. 1,5 milioane de copii evrei au fost uciși și 6 milioane de evrei au fost uciși violent, victime care nu reprezentau o amenințare pentru opresori, nu comiseseră nicio crimă, ci au fost uciși doar pentru că erau evrei.

Aceste crime au fost îndreptate împotriva multor națiuni, inclusiv România. Inclusiv 11.000 de romi au fost uciși de armată.

Totuși, multe decenii după război, această istorie bine documentată și controversată a fost negată și ascunsă, iar poporul român nu a cunoscut adevărul despre rolul națiunii lor în Holocaust. Însă, această perioadă de fals istoric s-a încheiat, iar națiunea dumneavoastră a ales calea adevărului și nu pe cea a ignoranței.

Niciunei națiuni nu-i place să i se amintească nedreptățile sale, însă comemorarea evenimentelor rușinoase, precum și a celor de mândrie este o datorie a societății libere. Numai așa putem înfrunta cu încredere viitorul.

România asta face acum. Memorialul pe care l-am inaugurat astăzi va recunoaște adevărul despre Holocaust. Această națiune onorează victimele și le dă o voce care va vorbi de-a lungul timpului. Memorialul va permite tuturor vizitatorilor să afle ce s-a întâmplat, pentru a putea întreba: de ce s-a întâmplat, cum de s-a putut întâmpla și ce pot face eu, ca om, pentru a mă asigura că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată.

Îi mulțumim președintelui Băsescu și liderilor României pentru sprijinul acordat creării acestui memorial și pentru comemorarea Holocaustului.

Vă mulțumim pentru că ați avut curajul să le spuneți concetățenilor adevărul despre acest episod trist din trecutul lor.

Acest memorial este dovada că Guvernul României conduce nu doar prin cuvinte, ci și prin fapte. Aceste fapte sunt baza unei democrații puternice și vibrante și comunitatea internațională felicită România pentru cum își îmbrățișează adevărul istoric.

Însă mai sunt multe de făcut. Astăzi, vocea antisemiților, a celor care neagă Holocaustul, vocea xenofobilor se fac încă auzite și aceasta reprezintă un pericol pentru popor și pentru libertățile pe care poporul le prețuiește.

Aceste forțe pot cotropi chiar și o societate liberă și democrată. Din acest motiv, apărarea memoriei Holocaustului este o responsabilitate continuă, ceea ce facem este nu doar pentru morți, ci și pentru vii.

Pentru a învinge ideologiile de ură, un lider, un om puternic este crucial, însă oamenii nu trebuie pur și simplu să asiste cu mâinile în sân, trebuie să vorbească și să se ridice împotriva celor care promovează bigotismul. Toate acestea se vor întâmpla cu cunoștințele și cu determinarea necesare.

Felul în care Holocaustul este comemorat arată sănătatea acestei societăți. Când Holocaustul este negat și adevărul ascuns sunt amenințate libertatea și umanitatea, însă atunci când Holocaustul este comemorat, așa cum se întâmplă acum în România, victimele au demnitate și libertatea este mai sigură.

În numele Guvernului american și al poporului american îi mulțumesc României pentru eforturile de a onora victimele Holocaustului și pentru crearea acestui memorial remarcabil.

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe supraviețuitori și poporul român!

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

Vă mulțumesc și eu.

Am să-i dau cuvântul în continuare domnului Paul Shapiro, directorul Centrului pentru studii avansate în domeniul Holocaustului de pe lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington.

**Domnul Paul Shapiro** _– directorul Centrului pentru studii avansate în domeniul Holocaustului de pe lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington_ **:**

Stimată doamnă președinte,

Doamnelor și domnilor,

Acum 68 de ani, aproape toți evreii din Basarabia și marea majoritate a celor din Bucovina au fost deportați din ordinul personal al lui Ion Antonescu, conducătorul statului român, în Transnistria.

Deportările au fost organizate de Marele Stat Major al Armatei Române și de Jandarmeria aflată în subordinea Ministerului de Interne.

Deportările au avut loc în condiții îngrozitoare. De cele mai multe ori, de jos, coloanele de evrei care includeau femei, bătrâni și copii au fost forțate să parcurgă zilnic între 30 și 40 de kilometri. Ordinele specifice date Jandarmeriei române prevedeau executarea pe loc a tuturor celor care rămâneau în urma convoaielor și cei care au rămas în urma coloanelor, bolnavi, disperați, epuizați au fost executați cu miile și fără milă.

Aproximativ 150 de evrei români au ajuns în viață în Transnistria. Acolo, în această parte a Ucrainei, aflată sub administrație română, numai 50 de evrei români au reușit să supraviețuiască, suportând condițiile inumane la care au fost supuși de către autoritățile militare și civile ale României: subnutriția, munca forțată, tifosul exantematic și execuțiile în masă au luat viața a 100.000 de cetățeni evrei ai acestei țări. Și nu numai atât. Peste 130.000 de evrei localnici din Transnistria au fost masacrați la Odesa, Golta și Mostovoi și au pierit în urma epidemiilor și subnutriției.

Pe teritoriul de azi al României, 13.266 de evrei au fost masacrați în vara anului 1941, în câteva zile, la Iași, numărul fiind confirmat printr-un raport al Serviciului Special de Informații din 1943.

Cel puțin 280.000 de evrei români și ucraineni au pierit între 1941 și 1944 sub jurisdicția și responsabilitatea autorităților române.

În 1942, un număr de aproximativ 25.000 de romi au fost, de asemenea, deportați în Transnistria, din ordinul personal al aceluiași Ion Antonescu, și cel puțin 11.000 dintre ei au murit acolo, executați sau din cauza bolilor endemice.

În Transilvania de Nord, autoritățile maghiare, în cooperare cu Germania nazistă, poartă răspunderea morții în 1944 a 135.000 de evrei români.

A existat și un plan, stabilit de comun acord între statul român și Germania nazistă, care prevedea deportarea, în 1942, la lagărul morții, la Belzec, în Polonia, a tuturor evreilor

rămași în Regat și Transilvania de Sud. Datorită unui complex de împrejurări, aceste deportări au fost amânate și pe urmă anulate.

Cifrele pierderilor evreiești și rome datorate Holocaustului din România sunt greu de suportat în sine. Condițiile în urma cărora acești cetățeni ai României au fost exterminați sunt cu atât mai mult greu de înțeles și de asumat. Și mai dificil este faptul că fiecare individ, subsumat cifrelor imense pe care le-am menționat, a reprezentat un suflet omenesc, discriminat arbitrar și distrus deliberat numai din cauza apartenenței sale etnice. Acești oameni pe care autoritățile și semenii lor îi numeau atunci „jidani” și „țigani” nu erau inamici ai statului român, ci pur și simplu ființe umane, evrei și romi, care au avut nenorocul de a se naște în România de atunci, țară unde antisemitismul și prejudecățile antirome aveau rădăcini adânci în intelectualitatea, în clasa politică, în biserică și în populația civilă.

Cifrele sunt reci și impersonale, dar ele ascund nu numai tragedia victimelor, ci și un capitol cutremurător din istoria unei țări numite România, pentru că tragedia evreilor români, tragedia romilor români din timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost și tragedia României, o țară care a ajuns să fie guvernată de un regim criminal, care în alianță cu Germania nazistă a aruncat în afara legii și societății pe toți cei de religie iudaică, un regim care s-a bazat în politica sa față de evrei pe o sălbatică discriminare și pe crimă în masă.

O administrație care a permis ca serviciile sale secrete, mai precis Secția a doua a Marelui Stat Major și Serviciul Special de Informații, să coordoneze organizarea de asasinate în masă, comandate de această administrație. O poliție, o armată, o jandarmerie care împreună cu soldați germani au masacrat pe conaționalii lor de altă religie, un guvern care prin vocea primului-ministru și prin cea a primului său adjunct a ordonat deportări masive de populație, internări în ghetouri și lagăre. Și, în sfârșit, o populație civilă care la Iași, în satele din Basarabia și Bucovina de Nord, s-a lăsat antrenată în această urgie de asasinate și maltratări.

Holocaustul din România a însemnat nu numai exterminarea a cel puțin 280.000 de evrei și 11.000 de romi, ci și încercarea de a distruge umanismul românesc.

Procesul de distrugere a evreilor și romilor, sub guvernarea Antonescu, a fost un subiect tabu în timpul regimului comunist. S-a încercat, prin minciună și fals, negarea Holocaustului și ascunderea dovezilor arhivistice privind acest eveniment tragic.

Trebuie să recunoaștem că România mai plătește și astăzi tribut acestei vechi stări de fapt. Nu întâmplător negaționiștii proeminenți ai României de azi sunt foștii poeți de curte ai dictatorului comunist care s-a ocupat sistematic cu falsificarea istoriei. Dar adevărul istoric, în România, ca oriunde în lume, nu poate fi ascuns sau falsificat la nesfârșit. Din ce în ce mai mulți cercetători, politicieni, cetățeni ai României devin conștienți de faptul că negarea propriei istorii, așa cum a fost ea, contravine interesului național.

Monumentul victimelor Holocaustului, inaugurat astăzi, și Institutul Național Elie Wiesel pentru Studierea Holocaustului în România aduc omagiu victimelor Holocaustului din România. Reprezintă și o importantă dovadă simbolică a faptului că o Românie modernă își asumă istoria, așa cum a fost ea. Inscripția de pe monument, națiunea română și Guvernul ei care au ridicat acest memorial ca un loc permanent de amintire și ca un avertisment adresat generațiilor viitoare rezumă aspirația României către un viitor caracterizat prin democrație, umanism și toleranță.

Vă mulțumesc.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

Dați-mi voie ca în continuare să-i dau cuvântul Rabinului Andrew Baker, directorul pentru relații internaționale al Comitetului Evreiesc American și responsabil pe probleme de combatere a antisemitismului și a negaționismului Holocaustului la OSCE.

**Rabinul Andrew Baker** _– directorul pentru relații_

_internaționale al Comitetului Evreiesc American și responsabil pe probleme de combatere a antisemitismului și a negaționismului Holocaustului la OSCE_ **:**

Mulțumesc, doamnă președinte, pentru această oportunitate.

Această zi solemnă de comemorare a victimelor Holocaustului din România se întâmplă să fie în săptămâna sărbătorii Sukkot din calendarul evreiesc. Sukkot sau sărbătoarea corturilor, cum mai este cunoscută, este sărbătorită prin construirea unui cort, o structură temporară fragilă și deschisă naturii exterioare, și unde, în această săptămână, evreii participă la o masă comună.

Potrivit tradiției evreiești, această construcție amintește de fragilitatea construcțiilor evreiești, construite în călătoria de 40 de ani din Egipt spre Tărâmul Făgăduinței. Fuga de sclavie a fost doar prima etapă a acestei călătorii, prin care au înfruntat toate greutățile din deșert și dușmanii care li se opuneau. Însă, îi aștepta libertatea și un tărâm al lor. Este o călătorie pe care ne-o amintim astăzi, când comemorăm Holocaustul în România. Evreii care au trăit, generații întregi, în această regiune s-au văzut înlăturați din profesiile lor, din casele lor, le-au fost furate bunurile și au fost trimiși într-o călătorie a suferințelor și a morții.

Uciderea evreilor europeni a fost planificată, a început în Germania nazistă, însă aproape toate țările au avut complici și colaboratori. Printre cele mai rele s-a aflat România, în

care înlăturarea sistematică și asuprirea sistematică a evreilor a fost condusă de Antonescu, începută de Antonescu în 1941.

Multe decenii adevărul a fost ignorat sau distorsionat. Abia atunci când o Românie liberă și democratică a ieșit la lumină s-a putut realiza înfruntarea și asumarea acestui trecut și așa a început o altă călătorie, nu una fizică, ci o căutare a adevărului, un efort perpetuu pentru a captura autenticitatea istorică a acestei perioade.

Acum șase ani mulți negau total Holocaustul în România, însă acum șase ani a fost început un proces, s-a stabilit o comisie internațională în care erau istorici notabili din România și din străinătate. A fost susținută de liderii tuturor marilor partide politice. Agenda sa conținea recunoașterea Holocaustului în România și descoperirea adevărului. Acum doi ani și-a încheiat misiunea, iar în 2005 a prezentat concluziile, însă acesta nu a fost sfârșitul, ci doar un prim pas important pentru o călătorie și mai lungă.

Comisia a considerat necesar să își răspândească rezultatele în societatea românească, pentru a fi o bază pentru alte cercetări, pentru programe educaționale, pentru copii, pentru a lansa ceremonii publice și locuri de comemorare. Toate acestea fac parte, de asemenea, din recomandările pe care Guvernul României le-a acceptat și a început să le implementeze. Azi putem privi în urmă și putem vedea că s-au făcut foarte multe. De asemenea, știm că am avut propria noastră versiune a tuturor acestor dificultăți.

Fie ca această zi solemnă de comemorare să devină permanentă în calendarul României. Și, de asemenea, îndrăznesc să spun că este minunat că acest memorial din București a fost încheiat la timp pentru aceste comemorări. Vom avea de parcurs multe dificultăți în continuare, însă nu putem nega progresele făcute.

Ne amintim teribila tragedie a Holocaustului în România, care a pornit acum 68 de ani, și nu este suficient doar să fim sinceri cu istoria, trebuie să recunoaștem și prezentul. Antisemitismul, rasismul etnic, poate tendințele naționaliste și prejudiciile încă mai pot fi văzute și astăzi în România, în Europa, în mare parte a lumii. Trebuie să facem tot posibilul pentru a lupta împotriva extinderii acestor lucruri. Numai așa putem onora cu adevărat acele victime pe care le comemorăm astăzi și numai așa vom putea da o semnificație morții lor.

Fie ca memoria lor să fie o binecuvântare și fie ca noi să fim demni pentru a o primi!

Vă mulțumesc.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

Dau acum cuvântul domnului Paleologu, din partea Grupului parlamentar al PD-L. ## **Domnul Theodor Paleologu** _– ministrul culturii, cultelor_

## _și patrimoniului național_ **:**

Doamnă președinte al Camerei Deputaților, Excelențele Voastre,

Doamnelor și domnilor deputați, Stimați oaspeți,

Ceea ce face unică comemorarea Holocaustului în acest an este, firește, inaugurarea Memorialului Holocaustului în această dimineață.

La inaugurarea acestui monument marele Rabin Oren a vorbit despre Cain și Abel, așa cum am făcut-o și eu în textul meu, și aș vrea să continui pe această idee, și anume că este primul om care își ucide fratele.

În Cartea Facerii avem această lecție despre răul radical care se află în om, în natura umană, decăzută, după expulzarea din Paradis, după păcatul originar.

Dar ce este mai grav este că fratele ucigaș, Cain, își neagă crima. Când Dumnezeu îl întreabă ce s-a întâmplat cu fratele lui, spune: „Nu știu. Sunt eu paznicul fratelui meu?”. Aceasta este a doua crimă a lui Cain.

Or, această crimă am vrut noi să o reparăm astăzi, să nu ne facem părtași celei de-a doua crime care este negarea sau ignorarea crimei comise, pentru că, dacă ignori, dacă negi, de fapt te faci părtaș crimei deja comise.

Desigur, un memorial, programe educaționale, muzee și alte asemenea lucruri nu aduc înapoi viața celor care au fost omorâți, dar măcar este o măsură de separare de răul în această a doua formă, care este forma negării și a uitării. Vorbesc de uitare pentru că tocmai un memorial este neuitarea și acesta este rostul unui memorial, să perpetueze memoria, să perpetueze memoria victimelor, memoria celor căzuți, și este o atitudine de recunoștință totodată. Memoria este ceea ce continuă, ceea ce manifestă respectul pentru cei morți.

Așadar, memorialul inaugurat astăzi, memorial deopotrivă dedicat victimelor evreiești și victimelor rome, este un moment extrem de important, așa cum, de altminteri, Comisia Wiesel a recomandat, construirea unui asemenea memorial. Este un început, după părerea mea, doar un început de la care se poate porni.

Nici nu trebuie, așadar, să ne limităm la inaugurarea unui monument, totul nu trebuie să se limiteze la un moment festiv, ci acest memorial trebuie să iradieze această memorie reparatorie despre care vă vorbeam.

Și cu aceste gânduri cred că am spus esențialul despre ziua de astăzi, despre importanța inaugurării Memorialului. Ceilalți antevorbitori au spus lucruri despre raportul Comisiei Wiesel, despre dimensiunea istorică, politică, filozofică a ceea ce s-a întâmplat, dar voiam să punctez această dimensiune metafizică, religioasă, importanța memoriei ca primă măsură de igienă morală, de igienă spirituală.

Vă mulțumesc.

Și eu vă mulțumesc.

Din partea Grupului parlamentar al Alianței politice PSD+ PC, doamna Sonia Drăghici.

## **Doamna Sonia Maria Drăghici:**

Stimată doamnă președinte, Excelențele Voastre, Distinși invitați, Stimați colegi parlamentari,

Îmi revine deosebita cinste de a rosti un discurs cu ocazia comemorării victimelor Holocaustului și cu ocazia inaugurării Memorialului Holocaustului.

Vă vorbesc, însă, și în numele celor care m-au trimis în Parlament, comunitatea din orașul Oradea, Oradea mare, și vă vorbesc, de asemenea, în numele meu personal, ca o fiică a unui tată care a fost român, dar a fost înfiat și crescut de un evreu, de la care a primit întreaga educație și cultură necesare dezvoltării sale ca un eminent economist interbelic.

## Onorat auditoriu,

Holocaustul a fost nu numai o dramă a umanității, ci, mai mult, a fost un cancer al istoriei. Sunt medic și vă pot spune că există perioade când omenirea sau oamenii suferă de cancer.

Evoluția omenirii a avut suișuri și coborâșuri care au condus, totuși, spre un progres, în spirală, și spre un progres final. Poate că, însă, prin fundamentul pus de sacrificiul uman din timpul Holocaustului, generațiile următoare au putut să constate unde conduce dictatura, moartea rațiunii, exacerbarea urii de rasă, exagerarea unor personalități egoiste, pline de xenofobie și dispreț pentru semenii lor.

Revine generațiilor post-Holocaust ca, prin comemorarea sa, să țină mintea omenirii trează, dragostea pentru viață și pentru semeni, depășirea diferențelor culturale și rasiale, lupta pentru armonie și bună-credință, pentru buna conviețuire în țara noastră și în lume.

## Domnilor invitați,

## Stimați colegi,

Vă aduc în memorie că orașele din Ardeal, și în special cele din vestul Ardealului, au fost edificate și dezvoltate și prin efortul comunității evreiești. Lor li se datorează stilul arhitectonic deosebit Sécession, baroc târziu, monumental, o parte din cultura orașelor noastre, dezvoltarea comerțului și a finanțelor, dezvoltarea circulației publice, întărirea administrației locale, propășirea comunităților cu cultivarea respectului pentru familie și societate.

Îmi revine ca o datorie de onoare ca în numele celor 18.000 de evrei care au fost deportați în lagărele din Auschwitz, Birkenau, Buchenwald, din care s-au întors doar cu ceva mai mult de 2.000 și din care, actualmente, supraviețuiesc și sunt membri ai comunității noastre, ai orașului Oradea, Oradea mare, un număr de 600, dar și în numele celorlalte minorități care au avut de suferit din cauza acestor evenimente triste, să le păstrăm memoria celor dispăruți, să lansăm un mesaj de solidaritate, prietenie, bună conviețuire și construcție comună.

Dragi minoritari, noi, majoritarii, vă respectăm, pentru că numai astfel ne putem respecta pe noi înșine. România și umanitatea au de câștigat prin multiculturalism și armonie.

Dumnezeu să aibă în paza Lui România noastră, a tuturor, majoritari și minoritari, o Românie modernă, o Românie unită și unitară!

Vă mulțumesc.

Tot din partea Grupului parlamentar al PSD+PC, domnul Victor Surdu vrea să adauge câteva cuvinte.

## **Domnul Raul Victor Surdu-Soreanu:**

Doamna președinte,

Distinși oaspeți, Stimați colegi,

Stimate domnule coleg Aurel Vainer,

Chiar voiam numai să adaug faptul că, pe lângă toate cele câte s-au spus aici, evocând istoria – și, din păcate, istoria, nu numai a neamului nostru, este brăzdată și de nenorociri, una dintre ele fiind momentul comemorat astăzi –, aș vrea să adaug că, în istorie, mai ales oamenii simpli au fost solidari cu tot ce înseamnă umanism, creștinism, cu tot ce înseamnă iubirea aproapelui.

Mă trag dintr-o familie care poate fi înscrisă – deși nu am făcut niciodată reclamă, ca să zic așa, pe acest subiect – poate fi înscrisă alături de sutele de mii de familii de români care, la acel moment greu, și-au riscat familia, pozițiile sociale și au oblojit, mai pe românește, au ascuns evrei în casele lor, pentru a nu-i lăsa să se alăture convoaielor care treceau, de rândul ăsta, într-un anumit fel, Prutul. Părinții mei sunt dintre aceia, și în memoria celor dispăruți – și părinții mei sunt dispăruți – am ținut să adaug acest aspect.

Îmi asum, ca român, trecutul – este istoria neamului nostru –, prin bunele și relele pe care le-am făcut, și aș vrea să continui că mi-a fost marcată copilăria din cauza faptului că, după război – eu fiind proiectat în monarhie și născut în comunism, așa a fost să fie –, am crescut împreună cu alți copii, copiii prietenilor părinților mei, dintre care unii erau cărturari, alții erau maeștri făcători de vinuri, iar la prestigiosul Liceu „Costache Negruzzi”, într-una din clasele paralele – patru erau clase paralele –, în clasa mea erau 9 copii de evrei, cu care am crescut și cu care am rămas prieteni până astăzi. Pe unii i-am întâlnit în Israel, fiind ulterior în vizită – fie oficială, fie în vizită de rugăciune.

Astăzi este cu totul și cu totul mai semnificativ pozitiv ceea ce ni se întâmplă, pentru că, în Colegiul nr. 6, pe care eu l-am botezat „Ștefan cel Mare”, din județul Neamț, de unde eu am fost, prin votul oamenilor, votat deputat – și sunt foarte mândru de acest lucru, deși despre Parlamentul nostru, din păcate, uneori și noi vorbim altfel decât ar trebui –, în colegiul meu a fost votat cu cele mai multe voturi și este deputat, dacă nu știți, vă spun acum, este deputat de Colegiul nr. 6, așa cum a fost Legea electorală a noastră, și colegul nostru, domnul deputat Aurel Vainer.

În Colegiul nr. 6 Ștefan cel Mare sunt 19 comune. În aceste 19 comune, mai sunt doar trei evrei. Domnul Vainer a luat cele mai multe voturi în Colegiul nr. 6 Ștefan cel Mare din județul Neamț, unde, cândva, așa cum prea bine știm, și la Iași, și la Botoșani, și la Dorohoi, și la Dărăbani, și la Vaslui, au fost comunități mari de evrei – cărturari, filozofi, comercianți.

Am căutat o explicație și am găsit explicația: pe lista de parlamentari, în acest colegiu, sunt foarte mulți oameni care s-au retras la pensie din Iași și care, cândva, au fost prieteni sau colegi cu evreii care, din păcate, ca și sașii, într-o anumită perioadă, tot atât de grea, poate nu tot atât de grea, dar tot grea pentru neamul românesc, și-au părăsit locurile natale și, din simpatie și din amintire pentru cei cu care au fost prieteni, au votat cu domnul Vainer.

Mă alătur încă o dată cuvintelor de regret, cuvintelor de asumare a istoriei și cuvintelor de speranță ca această bilă neagră, ca această nenorocire, această cruzime fără margini, care s-a întâmplat în istoria Europei și, din păcate, și a neamului meu românesc, să nu se mai repete vreodată.

Vă mulțumesc.

Și eu vă mulțumesc.

Îi dau cuvântul în continuare domnului Călin PopescuTăriceanu, liderul Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal.

## **Domnul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu:**

Doamnă președinte,

Doamnelor și domnilor deputați,

Onorați invitați și Excelențele Voastre, membri ai Corpului Diplomatic,

Permiteți-mi să adresez câteva cuvinte în legătură cu acest moment comemorativ, moment comemorativ care marchează unul dintre episoadele cele mai negre și mai triste din istoria Europei și a României.

Din momentul în care a fost instituită, în anul 2004, Ziua Holocaustului, fiecare 9 octombrie ne invită, an după an, să medităm asupra celui mai mare eșec al civilizației europene din secolul al XX-lea. Experiențele totalitare prin care a trecut Europa în secolul trecut, care au făcut din stimularea urii rasiale, de clasă sau de religie doctrina principală de guvernare, au sfârșit cu toatele în cel mai dureros experiment politic prin care au trecut vreodată popoarele Europei, și anume, industrializarea crimei.

În numele unor idei politice și sociale profund greșite, oamenii au fost conduși pe drumul către răul absolut de forțele politice conducătoare ale acelor sisteme politice totalitare ce și-au construit puterea pe baza slăbiciunii celor care au căzut pradă prejudecăților, urii de orice fel, invidiei, lăcomiei sau xenofobiei.

Regimurile totalitare și-au legitimat și susținut existența propovăduind conflictele între popoare, între forțele sociale, între oameni cu convingeri religioase diferite. Crima a devenit o parte importantă a guvernării în toate statele umbrite de întunericul totalitar.

## Doamnelor și domnilor,

Holocaustul reprezintă, fără nicio îndoială, episodul cel mai cumplit căruia trebuie să-i facă față memoria colectivă a tuturor popoarelor europene.

Din păcate, istoria și oamenii au făcut ca și România să joace un rol tragic în acest moment de nebunie colectivă, din anii celui de Al Doilea Război Mondial.

Cetățenii români au fost îndemnați să se îndrepte unii împotriva altora, iar suferința a pătruns în nenumărate familii ale celor care, înainte de a fi evrei, erau cetățeni români, mulți dintre ei descendenți ai unor familii stabilite cu multe generații în urmă în țările române.

Nu uităm nici faptul că romii au trebuit să treacă, la rândul lor, prin încercări cumplite în anii celui de Al Doilea Război Mondial, deși știm cu toții că ei fac parte din istoria României de sute de ani, fiind mereu alături de noi și participând la istoria noastră, indiferent dacă am trăit vremuri mai bune sau mai rele.

Este bine ca aceste momente să nu fie uitate niciodată. De aceea, consider că evocarea deschisă a evenimentelor dureroase din anii celui de Al Doilea Război Mondial trebuie să fie un proces permanent.

Instaurarea Zilei Holocaustului în 2004 și activitatea Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, au reprezentat un pas semnificativ în acest sens.

În prezent, Holocaustul are un loc definit în manualele școlare din România și este comemorat prin monumente publice. Chiar dacă suntem la început, am pornit pe un drum solid, care reprezintă, în primul rând, o garanție împotriva uitării.

Din păcate, rănile provocate României de experiențele totalitare ale secolului XX sunt multe și dureroase. Sute de mii de cetățeni români au căzut victime ale diferitelor ideologii politice extremiste de dreapta sau de stânga și trebuie să spunem că cei vinovați au fost, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, tot cetățeni români, victime ale propriilor slăbiciuni, ale îndoctrinării politice cu idei greșite, care au devenit parte a mașinii infernale a statului totalitar.

Țara noastră a trebuit să facă față la 60 de ani de totalitarisme de toate felurile, începând cu cel ultranaționalist, de la sfârșitul anilor 1930, și terminând cu odiosul regim comunist, terminat sângeros în 1989.

Acum 20 de ani ne-am recăpătat libertatea, dar am căpătat, totodată, și responsabilitatea de a vorbi despre tot ce s-a întâmplat în acești 60 de ani de întuneric totalitar, de sutele de mii de oameni care au pierit, căzând victime unor forțe ale răului, manipulate de oameni lipsiți de discernământ și de responsabilitate.

Întreaga noastră societate trebuie să lupte împotriva uitării. La 20 de ani de la revoluție, avem datoria de a vorbi și de a face tot mai mult și mai mult, pentru a elimina toate vestigiile ideilor și ideologiilor totalitare, de a lupta pentru o societate deschisă, pentru justiție, de a ne separa de cei care încă propovăduiesc ura între oameni, conflictele și violența publică.

Popoarele Europei au știut să lase în urmă totalitarismele de dreapta sau de stânga, iar Uniunea Europeană reprezintă un sistem politic care face ca popoarele continentului nostru, odinioară dezbinate în numele unor idei extremiste sau totalitare, să găsească un drum comun către libertate și către prosperitate.

Dar faptul că am lăsat răul în urmă nu înseamnă că trebuie să uităm tot ce s-a întâmplat. Din contră, trebuie să ne asigurăm că regimuri totalitare, precum cele cărora le-au căzut pradă o serie de popoare europene în secolul XX, nu se vor mai repeta niciodată.

De aceea, uitarea nu poate fi o opțiune. Istoria trebuie să ne ofere un câmp de meditație și de introspecție, fiecare dintre popoare trebuie să-și privească cu curaj trecutul, trebuie să reprime răul ori de câte ori el se arată din ungherele trecutului, pentru că excesele regimurilor totalitare nu trebuie să se mai petreacă niciodată.

Vă mulțumesc.

Și eu vă mulțumesc.

Există și o solicitare din partea domnului Cristian Adomniței, pentru câteva cuvinte.

Vă rog, domnule deputat.

## **Domnul Cristian Mihai Adomniței:**

Vă mulțumesc, doamnă președinte. Excelențele Voastre,

Folosesc precedentul creat de domnul deputat Surdu și ceea ce vă voi spune o voi face din trei poziții în care m-am aflat sau mă aflu.

Prima este cea de român născut în Bucovina și de parlamentar în județul Iași, mai precis, în Colegiul orașului Podul Iloaiei, oraș care a fost punctul terminus al călătoriilor repetate ale unor trenuri acum aproape 60 de ani, aproape 70 de ani.

Acele trenuri plecau din Iași. Iași, pentru România, este un oraș luminos, de cultură și civilizație, oraș în schimb care are o pată neagră în istoria sa, la acele vremuri. Este orașul în care a avut loc pogromul evreiesc și nu pot să spun că-mi sunt vii în memorie, dar sunt foarte adânc impregnate memoriile citite, nu auzite, asupra experiențelor acelor oameni – aproape 300 – care au fost exterminați cu trenul de pe această rută, pe lângă celelalte câteva mii, care au fost uciși cu gloanțele și care sunt îngropați în cimitire și în gropi comune în Iași.

A doua poziție este cea de tânăr, tânăr politician român, creștin-ortodox. Și a treia poziție este cea de fost ministru al educației, în timpul mandatului meu înfăptuindu-se, sub coordonarea și aprobarea premierului Tăriceanu, manualul despre studiul Holocaustului și studiul acestuia în școlile românești.

Și aici închei prin a vă spune, de fapt, mesajul pe care vi-l transmit din aceste trei poziții, și anume: noi nu ne naștem, niciun om pe pământ nu se naște cu valori la momentul apariției sale pe lume. Valorile se dobândesc și se desăvârșesc prin educație, iar dacă domnul Surdu personal v-a relatat o amintire, o retrospectivă în trecut, eu nu pot să vă fac decât această promisiune de prietenie, de umanitate, de cooperare pentru viitor și, folosind și acest instrument al educației, prin care să creăm aceste noțiuni și cunoașteri copiilor și nepoților noștri despre ce a fost Holocaustul, ne dorim ca aceste groaznice crime să nu mai aibă loc vreodată.

Vă mulțumesc și vă urez o ședere bună în continuare celor care sunteți oaspeți ai României!

Și eu vă mulțumesc.

Ultimul, dar nu cel din urmă, este reprezentantul Grupului parlamentar al UDMR.

Vă rog.

## **Domnul Kötő Iosif:**

Stimată doamnă președinte, Excelențele Voastre, Doamnelor și domnilor,

Holocaustul este unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria universală.

Gravitatea evenimentelor constă în faptul că nu a fost o calamitate naturală, fatală, ci a fost rezultatul unei ideologii xenofobe, intolerante, elaborată de o minte umană.

Astfel, Holocaustul este și un memento. Este nevoie de instaurarea unei societăți deschise în lume care, prin instituțiile sale democratice, poate stârpi din gândirea și atitudinea umană ideologiile totalitariste și poate înlătura orice tentativă de a repeta istoria.

Comemorarea victimelor unor orori petrecute cu aproape 7 decenii în urmă este un important simptom de maturizare și democratizare a lumii, în cazul nostru, a societății românești.

Maturizarea și democratizarea încep cu o autoexaminare lucidă. Nici noi nu am fost excepții. Trebuie să participăm alături de popoarele din Europa la un proces de purificare a gândirii care aduce catharsis.

Deși este dureros, trebuie să reînșirăm, măcar sumar, cronologia Holocaustului de pe aceste meleaguri. Este cunoscută soarta tragică a evreilor din Transilvania. La 16 mai 1944, a început deportarea la Auschwitz a evreilor din Transilvania de Nord, în trei săptămâni au fost deportați 151.180 de evrei.

Este mai puțin cunoscută și asimilată de cunoștința și de conștiința populară politica regimului antonescian față de evreii din România și din teritoriul ocupat, Ucraina–Transnistria.

Documentele din arhivele românești și străine confirmă tezele privind crimele comise împotriva minorității evreiești. Numărul total al evreilor români și ucraineni care au pierit este între 280 și 380 de mii. În umbra fiecărei cifre, însă, este un nume, un om și un destin frânt.

La fel de tragică a fost soarta comunității sinti și romă. Ei au reprezentat, după evrei, al doilea mare element indezirabil. În 1939, numărul de țigani din România se ridica la 2.602.501 persoane. În 1942, aproximativ 25.000 dintre aceștia vor fi deportați în Transnistria; jumătate dintre ei vor muri acolo.

Datele de purificare etnică și etnocid n-au constituit subiect de studiu în perioada regimului comunist. Procesul de asumare a părții de responsabilitate a statului român pentru victimele Holocaustului a început după revoluția din 1989. S-a declanșat lupta împotriva uitării, ignorării, minimalizării fenomenului.

Trebuie amintite etapele acestui proces și atunci putem vorbi despre Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31 din 2002, care a interzis negarea publică a Holocaustului. În 2004, a fost prezentat raportul final pe tema Holocaustului din România, de Comisia Wiesel. Prin Hotărârea de Guvern nr. 672 din 2004, se instituie ziua de 9 octombrie – Ziua Holocaustului din România. Prin Hotărârea de Guvern nr. 902 din 2005, a fost constituit Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, Elie Wiesel. În procesul de reconciliere, pentru asumarea în conștiința noastră a părții de responsabilitate, un pas deosebit de important a fost introducerea educației privind Holocaustul în cadrul curriculei școlare, ca obiect facultativ în ciclul liceal.

În 2005 – să-mi permită domnul Adomniței să aduc o mică corecție – în 2005, în perioada când UDMR a fost parte a Guvernului, s-a editat primul manual pentru liceu care tratează și-i învață pe copii despre monstruozitățile perioadei în care evreii erau deportați, uciși, tratați ca persoane de categoria a doua.

Este necesar ca aceste strădanii să fie generalizate în viața cotidiană. Întrucât în urma crizei mondiale curentele extremiste au câștigat din nou teren, putem constata fenomene antisemite, antiminoritare. Răspunsul nostru la aceste provocări poate fi consolidarea instituțiilor democratice ale statului și instaurarea climatului toleranței.

Avem datoria, ca stat membru în Uniunea Europeană, pe baza principiului subsidiarității, principiu de bază al spiritului

european, să asigurăm cadrul legal pentru comunitățile minoritare, în vederea păstrării identității lor, ca o valoare care îmbogățește țara și Europa.

Și, în încheiere, permiteți-mi să mă înclin, în numele comunității mele, în fața amintirii martirilor, în speranța că, împreună, vom construi o Europă tolerantă, bazată pe o ideologie umanistă.

Vă mulțumesc pentru atenție.

## **Doamna Roberta Alma Anastase:**

Vă mulțumesc și eu.

Vă mulțumesc tuturor pentru prezența la acest eveniment și dați-mi voie să închid această sesiune solemnă dedicată comemorării victimelor Holocaustului.

Vă mulțumesc.

||**Nr.**<br>**crt.**|**Denumirea publicației**|**Număr**<br>**de apariții**<br>**anuale**|**Zile de**<br>**apariție/**<br>**săptămână**|**Greutate**<br>**medie/apariție**<br>**(grame)**|**12 luni**|**Valoare**<br>**(TVA 9% inclus)/lei**<br>**3 luni**<br>**1 lună**|**Valoare**<br>**(TVA 9% inclus)/lei**<br>**3 luni**<br>**1 lună**|**Valoare**<br>**(TVA 9% inclus)/lei**<br>**3 luni**<br>**1 lună**|| |---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---| ||1.|Monitorul Oficial, Partea I|750|5|50|800||210|75|| ||2.|Monitorul Oficial, Partea I, limba maghiară|90|1|50|1.500|||140|| ||3.|Monitorul Oficial, Partea a II-a|200|5|60|2.250|||200|| ||4.|Monitorul Oficial, Partea a III-a|800|5|15|430|||40|| ||5.|Monitorul Oficial, Partea a IV-a|7.200|5|50|1.720|||160|| ||6.|Monitorul Oficial, Partea a VI-a|400|5|25|1.600|||150|| ||7.|Monitorul Oficial, Partea a VII-a|60|1|30|540|||50|| ||8.|Colecția Legislația României|4|—|2.500|450||120||| ||9.|Colecția Hotărâri ale Guvernului României|12|—|3.500|750|||70||

NOTĂ:

Monitorul Oficial Partea I bis se multiplică pe bază de comandă. Începând cu anul 2009 se sistează apariția publicației Repertoriul legislației României.

- COMPANIA NAȚIONALĂ „POȘTA ROMÂNĂ“ — S.A.

— prin oficiile sale poștale

- ACTA LEGIS — S.R.L.

- București, Str. Lirei nr. 11, parter, ap. 1, (telefon/fax: 021.411.91.79; 021.411.54.08)

- INFO EUROTRADING — S.A.

- București, Splaiul Independenței nr. 202A (telefon: 021.316.30.57, fax: 021.316.30.58)

- INTERPRESS SPORT — S.R.L.

- București, Piața Presei Libere nr. 1, corp B, et. 2, camerele 256—259, OP 33 (telefon/fax: 021.313.85.07; 021.313.85.08; 021.313.85.09)

- MEDIA PRESS ABONAMENTE — S.R.L.

|�MEDIA PRESS ABONAMENTE — S.R.L.<br>— București, st<br>(telefon: 021<br>�M.T. PRESS IMPEX — S.R.L.<br>— București, b<br>(telefon/fax:<br>�PRESS EXPRES — S.R.L.<br>— Otopeni, str.<br>(telefon/fax:<br>�ZIRKON MEDIA — S.R.L.<br>— București, st<br>(telefon: 021<br>�ART ADVERTISING — S.R.L.<br>— Râmnicu Vâl<br>(fax: 0250/7<br>�CALLIOPE — S.R.L.<br>— Ploiești, str.<br>(telefon/fax:<br>�DIFSTARPRESS — S.R.L.<br>— Slobozia, bd<br>(telefon/fax:<br>�CURIER PRESS — S.A.<br>— Brașov, str.<br>(telefon/fax:<br>�ROESTA — S.R.L.<br>— Curtea de A<br>(telefon/fax:<br>�VIAȚA LIBERĂ — S.A.<br>— Galați, Str. D<br>(telefon: 023<br>�UNITATEA — S.R.L.<br>— Alba Iulia, st<br>(telefon: 025<br>�MANPRES DISTRIBUTION — S.R.L.<br>— București, P<br>(telefon/fax:<br>�CUGET LIBER — S.A.<br>— Constanța, b<br>(telefon: 024<br>�SIMPEX LOGISTIC — S.R.L.<br>— Călărași, Str<br>(telefon/fax:<br>�CIPSOFT DESIGN — S.R.L.<br>— Ploiești, str.<br>(tel. 0722.36|r. Izvor nr. 78, et. 2<br>.311.97.84, fax: 021.311.97.85)<br>d. Basarabia nr. 256<br>021.255.48.15; 021.255.48.16; 021.255.48.17)<br>Flori de Câmp nr. 9<br>021.221.42.83; 0745.133.712)<br>r. Pictor Dimitrie Hârlescu nr. 6, sector 2<br>.255.18.00, fax: 021.255.18.66; 021.255.19.18)<br>cea, str. Regina Maria nr. 7, bl. C1, sc. C, mezanin II<br>3.54.75, telefon: 0350.40.59.87; 0350.40.59.88)<br>Elena Doamna nr. 62—64<br>0244/51.40.52; 0244/51.48.01)<br>. Matei Basarab, bl. I60, sc. A, ap. 15<br>0243/23.23.68)<br>Traian Grozăvescu nr. 7<br>0268/51.08.57; 0268/51.08.58)<br>rgeș, str. Valea Iașului, bl. P10, sc. B, ap. 18<br>0248/72.11.43)<br>omnească nr. 68<br>6/46.06.20, fax: 0236/47.10.28)<br>r. Traian nr. 26<br>8/81.16.31, fax: 0258/81.28.43)<br>iața Presei Libere nr. 1 (OP 33 — CP 24)<br>021.314.63.39)<br>d. I.C. Brătianu nr. 5<br>1/58.21.20, fax: 0241/61.95.24)<br>. Progresul nr. 21, bl. B1, sc. B, ap. 5<br>0242/31.89.29)<br>Eroilor nr. 2 bis<br>.54.65 sau 0724.20.31.43)| |---|---|

„Monitorul Oficial” R.A., Str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București; C.I.F. RO427282, IBAN: RO55RNCB0082006711100001 Banca Comercială Română — S.A. — Sucursala „Unirea” București și IBAN: RO12TREZ7005069XXX000531 Direcția de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București (alocat numai persoanelor juridice bugetare)

Tel. 021.318.51.29/150, fax 021.318.51.15, e-mail: marketing@ramo.ro, internet: www.monitoruloficial.ro Adresa pentru publicitate: Centrul pentru relații cu publicul, București, șos. Panduri nr. 1, bloc P33, parter, sectorul 5, tel. 021.411.58.33 și 021.410.47.30, fax 021.410.77.36 și 021.410.47.23 Tiparul: „Monitorul Oficial” R.A.

&JUYDGY|437852]

**ISSN** 1220–4870

**Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 127/19.X.2009 conține 16 pagini.**

Prețul: 3,20 lei