Petre Roman

## **Domnul Petre Roman:**

Domnule preºedinte, Stimate ºi stimaþi colegi, Domnule ministru,

Nu pun la îndoialã, în nici un fel, sinceritatea motivaþiilor exprimate aici de colegul nostru, domnul Ioan Mircea Paºcu, cu atât mai mult cu cât am avut ocazia, dupã decembrie 1989, sã lucrez cu dumnealui în împrejurãri de multe ori complicate.

Cred însã cã nu dezbatem aici despre aspectele tehnice ale dreptului la replicã, adicã ce este dreptul la replicã, când se acordã, când nu se acordã.

Cred cã este vorba despre o dezbatere mult mai importantã Ñ despre sensurile democraþiei ºi despre realitatea democraticã din România.

Dreptul la replicã nu este inventat de acest proiect de lege, pentru cã el existã ºi s-a practicat adesea în presã ºi, de la bun început, aº vrea sã spun cã dreptul la replicã, dupã opinia mea, nu poate fi legat decât de corectarea unei informaþii considerate ca neadevãratã. Altminteri, avem de-a face cu transformarea presei într-un instrument servil sau docil al eventualelor bãtãlii între interese particulare, pe deasupra interesului general ºi peste capul cititorilor lor.

Guvernanþii, oamenii învestiþi cu rãspundere au obligaþia sã dea socotealã pentru faptele lor, au obligaþia de a asigura transparenþa actelor ºi acþiunilor lor.

Cine vegheazã ca interesul public general sã fie servit corect?! În democraþie, în general, la noi, parcã ºi mai mult, aceastã veghe o asigurã, într-o foarte mare mãsurã, presa independentã. Prin urmare, într-o situaþie de structurare încã slabã, încã fragilã a democraþiei din þara noastrã, asigurarea transparenþei este vitalã. Prin aceastã lege, riscul este chiar acesta Ñ sã lovim în ºansa de a asigura societãþii româneºti mãcar o minimã transparenþã prin activitatea presei.

În aceste condiþii, într-adevãr, susþin sutã la sutã cã presa nu trebuie controlatã. Nici de puterea politicã, nici de cea economicã. Vreau însã sã aduc nuanþele pe care le avem, cred, foarte mulþi în memorie, în experienþa noastrã, dacã oare, aºa stau lucrurile.

Care dintre mai marii presei ar putea afirma, cu mâna pe inimã, cã presa nu este uneori controlatã? Interesele organului de presã, ale deþinãtorului majoritar de acþiuni în societãþile comerciale de presã sunt ºi vor fi la noi, ca ºi pe alte meridiane, în continuare, prezente în orientarea politicii editoriale ale acelui organ de presã.

Ceea ce însã avem obligaþia sã evitãm este ca terenul presei sã nu devinã cel al bãtãliilor între aceste interese ºi, practic, doar atât.

Dacã Guvernul, pe de o parte, ºi Parlamentul, pe de alta, ar crea un sistem de reglementãri menite sã fereascã presa de ingerinþe, ba, mai mult, sã-i întãreascã independenþa încã fragilã, atunci probabil cã am face un lucru bun.

Explicaþia datã în numele Clubului Român de Presã, cum cã acesta, clubul de presã, vegheazã la funcþionarea normei sale proprii, numitã Codul deontologic, daþi-mi voie sã spun cã este tot atât de adevãratã ca ºi explicaþia datã de iniþiatorii legii privind dreptul la replicã, care ar avea intenþia de a legifera un drept cetãþenesc fundamental.