Petru Filip

## **Domnul Petru Filip:**

În continuare, îl invit la microfon pe domnul Liviu Beriș, președintele Asociației Evreilor din România Victime ale Holocaustului.

Vă rog, domnule președinte.

## **Domnul Liviu Beriș** _– președintele Asociației Evreilor din România Victime ale Holocaustului_ **:**

Domnule președinte de ședință,

Doamnelor și domnilor senatori, Onorată asistență,

Mulți, chiar foarte mulți se întreabă uneori ce este omul. Eu am avut prilejul, încă din copilărie, să văd ce poate deveni omul.

A fost pomenită aici o localitate, Herța, și eu sunt din această localitate, localitate în care era o populație de vreo 4.000 de locuitori, din care aproape 50% erau evrei.

Ocupați pe neașteptate de trupele sovietice în urma Ultimatumului din 26 iunie 1940, adresat de Uniunea Sovietică României, am trăit un an sub sovietici, și după 22 iunie 1941, când a început războiul, Herța fiind la graniță, am ajuns să fim eliberați de trupele române în ziua de 5 iulie, o zi pe care o consider ca o nouă zi a mea de naștere. De ce? Pentru simplul motiv că tatăl meu, care era pus pe listele de deportare în Siberia, fiind ceva mai avut și scăpând de această deportare, când a auzit că trupele române sunt la marginea Herței, m-a luat de mână și mi-a spus: „Hai să mergem în întâmpinarea alor noștri, am scăpat de deportarea în Siberia!”

Și pe drum au mai fost, s-au adunat vreo 10 evrei și vreo 20 de români. Era o zi călduroasă, 5 iulie 1941. Ne-am apropiat de avangarda română și – și acum văd căștile lucind în soare – un căpitan cu privirea încruntată, în loc de „Bună ziua!”, ni s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Care dintre voi sunt jidani să treacă la o parte” și a indicat o margine de șanț.

Ne-am dus, ne-a pus să ne descălțăm și, nu știu, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, decât că rețin o grupă de ostași cu armele îndreptate spre noi. Unul din grupul de români, sesizând despre ce este vorba, s-a repezit în fața armelor încărcate, a început să-și facă cruce și să strige – nu-i rețin figura, îi rețin și acum vocea: „Ce faceți, domnule căpitan? Oamenii aceștia au suferit de-a valma cu noi!” Și, pentru că și-au dat seama, și ceilalți din grupul de români au trecut în fața armelor, așa încât căpitanul nu a mai putut să ordone „Foc!”.

Așa am scăpat de execuție pe 5 iulie 1941.

Iată de ce aș vrea să vă spun că amintirile mele sunt deseori conversații cu mine însumi – cel ce am fost atunci și nu mai sunt acum – și cu cei dispăruți de lângă mine.

Voi trece peste foarte multe amănunte, dar vă voi spune că, după vreo trei săptămâni, pe ziua de 10 august, am fost adunați în piața orășelului, cu ce am putut duce cu noi, toți evreii din Herța – și bătrâni la 90 de ani, și copii de-abia născuți –, și, cu ordinul de deportare, am fost duși pe jos. Pe jos, în căldurile acelea din august 1941, pe prafurile Basarabiei. Și acum veți vedea ce poate deveni omul.