Puiu Hașotti

## **Domnul Puiu Hașotti:**

Vă mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Declarația mea politică se intitulează „Președintele cu chibrituri”.

Da, recunosc deschis în fața dumneavoastră, am o meteahnă, o meteahnă care vine, ca și în cazul multora dintre Domniile Voastre, dintr-o neocolită deformație profesională. În cazul meu, meseria mă face, mă obligă, de cele mai multe ori, să compar situații și fenomene politice din stricta actualitate cu trecutul – am mai făcut acest lucru –, trecutul nostru, trecutul altora, prin lunga scurgere a timpului din Antichitate până mai ieri.

Spun o banalitate: istoria este cea mai de preț învățătură, cel puțin pentru cel ce se vrea sau se închipuie a fi om politic.

Mai adaug o banalitate dureros de des confirmată la noi și aiurea: nimeni nu învață sau nu vrea să învețe din lecțiile trecutului.

Drept urmare, ultima constatare, la fel, lipsită de originalitate, afirmă, până la saturație, pe toate meridianele lumii istoria se tot repetă, evident, cu alți protagoniști și în împrejurări diferite. Esența însă rămâne și ea este, cu dureroase consecințe, ignorată cu obstinație, de-a dreptul până la inconștiență.

Aceste gânduri mi-au fost provocate _mutatis mutandis_ de mișcarea întreprinsă săptămâna trecută, pe 9 noiembrie, de nimeni altul decât Președintele României, domnul Traian Băsescu, care, cum prea bine știți, a ținut morțiș să vină în plenul Camerelor reunite ale Parlamentului, sub pretextul transmiterii unui mesaj de maximă importanță pentru țară, dar care, în final, prin acel moratoriu de 30-45 de zile solicitat partidelor politice, s-a dovedit, din chiar clipa în care a rostit discursul, un balon de săpun și nimic mai mult, inutil pentru depășirea actualului impas politic și parlamentar, dacă nu de-a dreptul o iluzie pentru depășirea actualei crize politice interne în care domnul președinte ne-a aruncat aproape a doua zi după preluarea prerogativelor de șef al statului, în 2004.

Altfel spus, domnul președinte Băsescu pune și ațâță focul, suflă puternic în jar, alimentează zi de zi și ceas de ceas vâlvătaia și tot Domnia Sa, în chip de pompier de serviciu, autoplasat în poziția de priceput și brav mânuitor al extinctorului, vine în Parlament și cere disperat să sărim cu toții cu spumă, cu apă, cu lopeți și cu ce s-o mai găsi la îndemână și să luptăm cu flăcările. Și asta încă nu ar fi nimic – pentru că, nu-i așa?, când patria este în primejdie, cu mic, cu mare, toți trebuie să răspundem goarnei care ne cheamă la datorie –, dar domnul președinte a făcut, cu recunoscuta-i înțelepciune, un pas mai departe, anume chemându-i la luptă cu incendiul devastator pe prieteni și pe adversari deopotrivă. I-a identificat pe loc, fără să mai aștepte expertiza pazei contra incendiilor, pe cei vinovați de a fi provocat sinistrul: partidele politice, în frunte – cum altfel?! – cu acelea care astăzi sunt în opoziție, în opoziție cu Domnia Sa și cu partidul ce i se întinde la picioare în orice clipă din zi și din noapte, și dintre care unii, cu funcții importante în statul nostru, sunt atât de incompetenți încât au reușit să-l pună până și pe