Mircea Diaconu

## **Domnul Mircea Diaconu:**

## Mulțumesc.

Vedeți, există – și s-a demonstrat – orgoliul nemăsurat al deținătorilor de cifre. Tuturor le fac o singură observație, ca simplu cetățean, se spune „euro”, nu „ieuro”, și se spune „lei”, și nu „roni”, căci pe hârtiile cu care plecăm lunar de aici nu scrie nicăieri „ron”.

E o simplă observație.

Vorba bețivului: „Să nu uităm de ce am venit!”, deci revin la subiect, care, personal, mi se pare nu de cifre, ci de morală publică, absolut nepolitic. De aceea, pentru că, vedeți bine, de atâta vreme stăm pe loc, am senzația și certitudinea că suntem într-o intersecție cu acest subiect. Dacă tot suntem într-o intersecție, este cazul să judecăm liniștit. Deci, repet, acesta este un subiect nepolitic.

Imaginați-vă o casă în care trăiesc oameni. Acolo sunt doi, în orice caz, care muncesc, aleargă, pleacă dimineața la serviciu. Mai sunt doi, câteodată unul, din păcate, care rămân acasă cu copiii, îi duc la școală, la grădiniță, fac piața și așa mai departe. Vi se pare cumva că cei doi care muncesc sunt grija noastră și importanța noastră, iar ceilalți nu? Nu vi se pare că și ceilalți participă la producție cu adevărat, la eficiență cu adevărat, la produsul intern brut cu adevărat? Și aceia... În clipa în care, imaginar vorbind, cineva, printr-o lege, taie legătura dintre acești oameni, în această casă, încât pensionarii, iată, unul sau doi, din această familie cad, treaba lor, nu ne mai pasă!

Propun următorul lucru, să gândim în felul următor: ori toți să murim, ori toți să creștem, să scăpăm, și nu ca Rică Venturiano, un alt coleg de-al nostru, care spunea fulminant: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm”.