Radu Alexandru Feldman

## **Domnul Radu Alexandru Feldman:**

Domnule preºedinte, Stimaþi colegi, Distinºi invitaþi,

Nu ºtiu cum sunt alþii, dar eu, când îmi aduc aminte de moþiunea de cenzurã, recent dezbãtutã, încerc un sentiment de deplinã satisfacþie.

Sigur, la un prim nivel de percepere, rezultatul nu a fost o izbândã, moþiunea a fost respinsã, iar þara este condusã azi de acelaºi Guvern.

Dacã trecem, însã, de planul strict faptic ºi pãºim în zona tulburãtoare a cunoaºterii, moþiunea a fost un demers care trebuia negreºit întreprins ºi care, repet, din punctul meu de vedere a fost un succes. Un succes care þine prin excelenþã de accesul la adevãr, un succes care te elibereazã de iluzii ºi care îþi pune în faþã realitatea, în toatã frumuseþea ei sau, dupã caz, în toatã hidoºenia ei.

Mãrturisesc cã m-am numãrat printre cei care au susþinut semnarea moþiunii de cenzurã. Eram conºtient de cât caz se va face de faptul cã P.N.L. îºi pune semnãtura alãturi de P.R.M., cu toate cã, pentru orice om cu un dram de minte, este limpede cã între cele douã partide nu existã nici o compatibilitate, dar mi s-a pãrut cã, în contextul în care se prezintã azi scena politicã româneascã, a te lãsa împiedicat de un detaliu strict formal ºi a nu lãsa lucrurile sã meargã pe fãgaºul lor natural, înseamnã a face o politicã micã, o politicã incapabilã sã rãspundã unei semnificative oportunitãþi.

Care ar fi fost fãgaºul natural ºi ce oportunitate luam în calcul? Deznodãmântul conflictului public, de o vehemenþã fãrã precedent, care se consumã, de aproape un an de zile, între prim-ministrul Adrian Nãstase ºi Preºedintele Ion Iliescu.

Nu numai în România postcomunistã, dar în nici o altã þarã europeanã, puterea nu ºi-a mai permis sã ofere un asemenea spectacol de _french-can-can,_ cum au fãcut-o cei doi.

Ceea ce la început putea fi luat ca un nevinovat schimb de replici între doi oameni care au viziuni diferite asupra ideii de umor a degenerat, pe parcursul timpului, într-un torent de acuze de o gravitate mereu sporitã.

Practic, nu a existat eveniment sau problemã majorã care sã nu evidenþieze dezacordul care se adâncea tot mai îngrijorãtor. A pune pe douã coloane lista persiflãrilor ºi a contestãrilor, venite dintr-o parte ºi alta, ar însemna sã irosim timpul cu lucruri pe care azi le ºtie o lume întreagã, dinãuntrul ºi din afara þãrii.

Tensiunea acumulatã între premier ºi Preºedinte a ajuns sã o depãºeascã cu mult pe cea din septembrie 1991. Atunci, la chemarea lui Ion Iliescu, minerii au mãturat Guvernul, dupã care, cu sentimentul lucrului bine fãcut, au plantat flori în Piaþa Universitãþii, stropite cu sângele celor care le ieºeau în cale.

Azi puteai sã juri cã numai costumaþia de proaspãt stagiar NATO a fãcut ca Bucureºtiul sã nu trãiascã, din nou, clipele de groazã ale mineriadelor de tristã amintire.

Pânã unde se putea merge ºi la ce se putea ajunge? Rãspuns greu de dat, el þine de zona specialã a situaþiilor cu totul excepþionale.