Vreau să fiu în asentimentul dumneavoastră și să îmi exprim solidaritatea și susținerea mea față de președintele Robert Cazanciuc, care a avut inițiativa acestei manifestări. Pentru că nu puteam să lăsăm un astfel de moment să treacă, chiar în condițiile deosebite de astăzi, fără să-l marcăm într-un mod care să țină de demnitatea și de respectul pe care fiecare – nu dintre noi, ci fiecare cetățean al acestei țări – trebuie să îl aibă față de această instituție fundamentală a statului român, care este, a fost și va fi. Ca bicameralismul... Toate încercările pe care am uitat să le menționez – poate acest lucru ar fi trebuit să-l spun – au fost făcute ca să ne reîntoarcem la o formulă unicamerală, care nu ține nici de tradiția noastră de gintă latină, nu ține nici de tradiția noastră politică și nu ține nici de istoria noastră, care totdeauna a fost într-un sistem bicameral.
, momente care eu cred că sunt cu o excepțională semnificație pentru ziua de astăzi și care, așa cum e lesne să vă dați seama, în continuare atestă calitatea absolut remarcabilă a actului democratic din Senatul României.
Primul moment este 9 mai 1877. În 9 mai 1877, în ședința Senatului, s-a adoptat moțiunea din care citez: „Senatul, luând act de pozițiunea făcută României de Imperiul Otoman, consideră statul român independent și invită pe guvern
a lucra ca independența ei să fie recunoscută și garantată de marile puteri europene, a căror dreptate și sprijin au contribuit în tot timpul la dezvoltarea României.”
În aceeași zi, principele Carol trimite o scrisoare Senatului, din care citez: „Proclamarea independenței n-a făcut, poate, impresie plăcută cabinetelor europene, deoarece noi ne-am luat azi, singuri, ceea ce, probabil, voiau alții să ne dea mai târziu, iară tocmai asta voiam noi să prevenim.”
Și, în aceeași zi, I.C. Brătianu zice: „O independență obținută prin favoarea unui stat străin ar fi creat o primejdie reală, o Românie dependentă în continuare de voința și bunăvoința acelui stat.”
În aceeași zi, tot în Senatul României, s-a votat instituirea decorațiunii, cum se spunea, Ordinului „Steaua României”. A fost o luptă foarte aprigă între Camera Deputaților și Senat*, pentru că în Camera Deputaților era o majoritate consistentă care cerea ca acest ordin să fie înființat numai pentru militari, în timp ce Senatul voia să fie și pentru civili. Și, până la urmă, punctul de vedere al Senatului a fost prevalent. Dar, în același timp, Senatul României dorea și prevedea că numărul membrilor ordinului era limitat la 1.000, dintre care 500 de Cavaleri, 300 de Ofițeri, 120 de Comandanți, 60 de Mari Ofițeri și 20 de Mari Cruci.
În 1880, se înregistrează tot în Senatul României un act de care... – vedeți imediat – de o extraordinară importanță: răscumpărarea căilor ferate. Circa 1.000 de kilometri de cale ferată erau în mâinile unor companii germane. În România, și în Senat, și în Parlament, toată clasa politică ajunsese la concluzia a ceea ce s-a numit necesitatea vitală a naționalizării sistemului de căi ferate din România*. Nimeni nu mai vrea să dea înapoi de la acest lucru. Dar cancelarul Germaniei era Bismarck, iar Bismarck cerea în cel mai bun caz o răscumpărare.*
Și, într-adevăr, Senatul a votat 209 milioane 820 de mii de lei care vor fi destinați pentru preschimbarea acțiunilor. Țin să vă spun că asta era o sumă mare cam la vremea... Un leu în 1880 înseamnă spre 28-30 de lei astăzi.* A fost după aceea o luptă politică sinistră, pentru că cei care au reușit această chestiune s-au dus la Londra, au făcut preschimbări, în fine, au reușit această cumpărare/răscumpărare, au fost acuzați de hoție, de corupție, de tot ce vreți, pentru că, după ce s-a finalizat tranzacția, Spiru Haret a făcut o evaluare și a constatat că statul român făcuse o economie de 32 de milioane de lei față de cât prevăzuse. Numai după aceea Bismarck, numai după ce... ( _Neinteligibil.)_ Bismarck a propus deci după aceea, a propus Angliei și Franței să recunoască independența României, notificarea respectivă
fiind adusă la cunoștința Guvernului român, simultan, de către cele trei mari puteri la 8 februarie 1880.
Al treilea moment este așa-numita „chestiune a Dunării”. Conform Tratatului de la Berlin – e vorba de 1881 –, se instituia o comisie europeană a Dunării pentru porțiunea de la Porțile de Fier până la vărsare. Austro-Ungaria era furioasă pe faptul că pierde controlul căii de comunicație comerciale și a pus în mișcare toată influența sa și a propus să se creeze o comisie mixtă, în care ea să joace rolul principal. Și în Senatul României, din partea liberalilor, din partea Guvernului Brătianu, Vasile Boerescu spune: „Neplăcută și periculoasă pozițiune pentru orice stat, mai ales pentru noi, românii, care formăm un stat june la marginile Europei Orientale și pe când cel din urmă cuvânt nu s-a zis încă în chestiunea acestui Orient. Și Dumnezeu știe ce eventualități ne mai rezervă viitorul.” Ședința din 22 mai 1881.
Al patrulea episod este unul dureros, adică cu un deznodământ fericit, dar, dacă stai să te gândești când s-a făcut... E vorba de anul 1882. La inițiativa lui C.A. Rosetti, în Senatul României se adoptă Legea pentru tocmelile de lucrări agricole și executarea lor. Și acum țineți-vă bine: abia atunci, în 1882, țăranilor li se acordă două zile pe săptămână, vineri și sâmbătă, țăranului plugar, pentru propriile sale lucrări agricole. Două zile pe săptămână în 1882. Asta vorbește totuși...
Ultimul moment este cel care privește libertatea presei. Și aici sunt niște surprize interesante. Dezbaterea a fost despre o deplină libertate a presei, în viziunea lui C.A. Rosetti. El prevedea ca toate delictele politice și de presă să fie judecate de jurați, mult mai îngăduitori cu delictele de presă, și nu de tribunalele ordinare, mai ușor influențabile de către autorități.
Senatul a votat în unanimitate un amendament prin care se spune: „Delictele de presă se judecă de jurați, afară de acelea care se comit în contra persoanei regelui și a membrilor familiei regale, precum și a suveranilor statelor străine.” Ei bine, în realitate, în realitate, prevederile din Constituția română referitoare la libertatea presei erau dintre cele mai înaintate din Europa. Și sunt și astăzi. Se garanta tuturor, citez: „libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile lor prin grai, prin scris și prin presă”.
Se interzicea instituirea vreunei legi excepționale în această materie, precum și înființarea cenzurii sau a altor măsuri preventive. Se menționa că nu este nevoie de nicio autorizație prealabilă pentru apariția oricărei publicațiuni și era cu desăvârșire oprită suprimarea sau suspendarea vreunui ziar sau publicațiuni. Presa nu putea fi pusă sub regimul avertismentelor, iar arestul preventiv în materie de presă era cu desăvârșire interzis.
Iată că Senatul a făcut niște lucruri foarte interesante de-a lungul timpului și sunt convins că va mai face.