Tudor Barbu

## **Domnul Tudor Barbu:**

## Mulțumesc, domnule președinte.

Deși sunt convins că aș fi în stare să țin un speech un pic mai lung și cel puțin la fel de coerent ca al colegului Sorin Roșca-Stănescu, am să fiu cât pot de succint.

Am avut privilegiul – o să sune foarte bizar ce spun –, ca jurnalist, să intru prima oară într-un penitenciar în 1993.

Au fost primul interviu și prima filmare pe care le-am făcut dincolo de porțile de intrare de la Jilava. Cumplit moment, pentru că – pentru cei care nu au avut șansa – este o stare cumplită să..., chiar dacă intri ca ziarist, chiar dacă nu ești condamnat. Condițiile de detenție erau dintre cele mai rele și – atenție, mă refer la o perioadă de acum 20 de ani – grele, la limita suportabilului.

Apoi, am vizitat și am filmat în Penitenciarul pentru femei de la Târgșor. Halucinant! Incredibil în ce condiții își executau acolo pedepse privative de libertate femeile condamnate pentru diverse fapte – unele cu violență, altele fără violență, unele care acum ar intra sau care nu ar intra sub incidența acestei legi, dacă am vota-o.

Când am intrat în presă, cu mulți ani în urmă, am fost învățat că, în momentul în care apare o știre – dacă vreau s-o înțeleg și dacă vreau s-o transmit telespectatorilor corect –, trebuie să răspund prompt și nealterat, neinfluențat material, spiritual de nimeni la două întrebări: de ce a apărut azi acea problemă și de ce a apărut în acel organ de presă acea problemă?

Am extrapolat un pic acest mecanism de gândire – și am aici colegi redutabili, Gabriela Firea, domnul Pelican, care mă pot confirma – și am încercat să răspund la aceste două întrebări: de ce a apărut acum această propunere legislativă și de ce în acel organ de presă, metaforic exprimându-mă. Eu mi-am răspuns. Nu are sens, de la microfonul Senatului, să fac acum afirmații care nu reprezintă decât puncte de vedere personale, panseuri fără valoare ale lui Tudor Barbu.

În schimb, vă rog, în momentul în care vom analiza această propunere legislativă și o vom transforma sau nu într-o lege aplicabilă, cum bine spunea Sorin RoșcaStănescu, pentru 4.000, 5.000, 6.000 de deținuți, să ne gândim la un singur lucru: când în România a fost inițiată o astfel de propunere legislativă, în urmă cu câți ani, câți români au beneficiat de atunci de astfel de clemență din partea instituțiilor statului și, în această perioadă, câți oameni au făcut pușcărie, și-au executat pedeapsa privativă de libertate. Astăzi, când vorbim, sunt oameni care încă bat la ușa comisiilor pentru eliberare condiționată, oameni cu astfel de pedepse, care au executat partea de pedeapsă prevăzută în Codul de procedură penală, deci care nu ar fi beneficiari, pentru că au avut, probabil, purtare așa cum trebuie și ar ieși înainte de termen, conform Codului de procedură penală. Adică, în traducere – și cu asta închei –, cum le explicăm românilor care și-au executat pedepsele după faptele comise că ei au făcut pușcărie în ultimii 5, 6, 10, 12, 14 ani în România și alții nu o vor face? Prima întrebare.