Varujan Pambuccian

## **Domnul Varujan Pambuccian:**

Vă mulțumesc. Domnule Președinte al României, Domnilor foști președinți ai României, Preafericirea Voastră, Înalt Preasfințiile Voastre, Majestatea Voastră, Domnilor președinți ai celor două Camere, Doamnă prim-ministru, Excelențele Voastre, Stimați colegi,

Acum exact 100 de ani Bucovina își proclama revenirea în țara de unde fusese smulsă, Bucovina eliberată de glorioasa armată română condusă de către generalul Iacob Zadik, armean din Moldova. Nu spun întâmplător lucrul ăsta. Pentru că Primul Război Mondial a fost o exemplară participare a ceea ce la Alba Iulia era numit ca „popoare conlocuitoare la acest efort extraordinar de constituire a marii națiuni române”.

Pe câmpurile de luptă s-au găsit nenumărați voluntari: romi cărora, după ce fuseseră eliberați din sclavie și lăsați într-o nouă formă de sclavie, fără niciun fel de proprietate, li se promisese că vor fi integrați alături de toți ceilalți cetățeni ai României; evrei care nu aveau cetățenie română și care au murit pe câmpurile de luptă pentru România care urma să se făurească, cărora li se promisese cetățenia, care au fost decorați pentru faptele de arme, inclusiv de către marele Rege Ferdinand. Ce s-a întâmplat după? Cu romii știți ce s-a întâmplat. Evreii au trebuit să primească cetățenie individual, prin hotărâre a fiecăreia din cele două Camere, după ce fuseseră decorați pentru faptele de arme. Și cei decorați pentru faptele de arme au sfârșit în timpul rebeliunii legionare așa cum știți. Și trebuie să ne amintim și de ei, pentru că oamenii ăștia au murit sau s-au chinuit crezând într-o Românie pe care o visaseră la fel ca și poporul român. Ceea ce este extraordinar este că ei au dovedit după aceea, prin loialitatea pe care o au față de națiunea română, că nu făcuseră faptele acestea neapărat pentru a primi proprietăți sau pentru a primi cetățenie, ci pentru că au crezut în această națiune română.

Ea nu a fost un joc al întâmplării, nu a fost nici un joc al conjuncturilor, nici un fenomen spontan. Gândiți-vă cât de mult din ea a fost pregătit într-un extraordinar creuzet al ideilor mari, care a fost Ardealul, al ideilor extraordinar de novatoare, pentru că Proclamația de la Alba Iulia este unul dintre documentele care contrastează extraordinar, prin modernitatea lui, cu felul de a gândi al vremurilor în care el a fost citit.

Ce s-a întâmplat cu cel care a dat glas acestui document, preotul greco-catolic Iuliu Hossu, cu cardinalul Hossu? A murit cu domiciliu forțat. Și a fost norocos, pentru că Maniu a murit în închisorile comuniste.

De ce vă spun lucrurile astea? Pentru că eu cred că cel mai important lucru pe care îl putem face pentru tot ce s-a întâmplat atunci este respectul de sine. Revenirea la respectul de sine pe care cei care au gândit Proclamația de la Alba Iulia l-au avut și pe care l-am pierdut din cauza vremurilor, din cauza conjuncturilor poate. Dar cred că nimic nu este mai important decât respectul de sine al unei națiuni. Și spun asta pentru că, dacă vă uitați la fenomenul care a avut loc la Alba Iulia..., păi acolo au venit alături de români popoare de pe întreg cuprinsul României. La scurt timp după Adunarea de la Alba Iulia a avut loc adunarea sașilor la Mediaș, au avut loc adunări ale rutenilor, ale altor popoare trăitoare în Ardeal sau pe întreg teritoriul României, care au proclamat același lucru. În adunarea Bucovinei se găseau, alături de români, și minoritari: erau nemți, erau polonezi, erau evrei, care au proclamat același lucru. Și toate lucrurile astea împreună fac parte din acest respect de sine pe care oamenii ăia l-au avut și pe care noi, prin ceea ce am făcut după aceea, l-am pierdut.