Varujan Vosganian

## **Domnul Varujan Vosganian:**

Vă mulțumesc foarte mult.

Nu am să fac recurs la amintirile personale, să spunem că amintirile personale încă nu s-au desecretizat, și nu am făcut decât să urmăresc la televizor multe discursuri azi despre Revoluție ale unora care au urmărit-o mai degrabă dindărătul perdelelor.

Punctul de plecare în discuția noastră este recursul la memorie despre pluripartidism și democrație parlamentară; ar fi trebuit să fie voința comună de desprindere de comunism. Nu avem însă, în ceea ce privește comunismul, o memorie comună. Nu înțelegem prin comunism același lucru. Nu toți am fost victimele comunismului. Sângele celor care au murit în ’89 a fost roșu, dar tot roșu era și steagul partidului comunist. Nu am știut, de aceea, să deosebim călăii de victime. Neavând o memorie comună în fața atâtor ambiguități, tergiversări și jumătăți de măsură, nicio asumare clară a istoriei recente nu există. De pildă, rezistența anticomunistă e încă necunoscută românilor. Dacă nu ar fi venit decembrie 1989, numele lui Coposu ar fi rămas neștiut. Mulți dintre cei care l-au hulit au venit la mormântarea lui doar ca să se convingă că e mort.

Propunerea privind înlocuirea statuii lui Lenin pe postamentul din fața Casei Presei cu cea a Elisabetei Rizea a fost respinsă după o dezbatere penibilă, iar pe acel postament defilează tot felul de forme improvizate, mai elocvente, probabil, pentru tranziția pe care o parcurgem.

În martie ’89, Liviu Babeș și-a dat foc pe pârtia de la Poiana Brașov. Să dăm exemplul lui Jan Palach, care și-a dat foc în ianuarie ’69 la Praga. Jan Palach este un erou al întregii lumi. Întrebați pe stradă pe trecători cine este Liviu Babeș. Nimeni nu va ști. Cine știe de Ion Gavrilă Ogoranu, care s-a ascuns aproape trei decenii de securitate? Cine a auzit de țăranul Ion Banda, care a fost ultimul român care a murit cu arma în mână în Munții Banatului, la aproape două

decenii de la ocuparea României de trupele sovietice? Cine a auzit de căpitanul Timaru, de frații Paragină, care au apărat cu îndărătnicie de trupele securității hrisovul lui Ștefan cel Mare care-i împroprietărea pe răzeși? Cine a auzit de morții Revoluției?

Am făcut un experiment acum câțiva ani – în zeci de întâlniri din țară i-am întrebat pe români: cunoașteți numele vreunui tânăr mort în Revoluția din Decembrie 1989? Stupoare! Nimeni, în cele 20 de întâlniri pe care le-am avut, nu cunoștea numele niciunuia dintre morții Revoluției. Hai să facem un experiment fiecare în fața propriei conștiințe și să vă răspundeți fiecare dintre dumneavoastră, români de astăzi, cine cunoaște numele vreunui tânăr mort în 1989.

Noi, când vorbim de morții Revoluției, vorbim în abstract, ca și de la această tribună. Au murit 600 sau 700 sau 1.000. În clipa în care dai cifre abstracte nu ai nicio responsabilitate față de nimeni. Hai să ne amintim de Tavi, un copil de 13 ani. Pe mormântul lui, în Cimitirul Alb de pe calea Șerban Vodă, scrie: „Vă rog să mă iertați că am plecat dintre voi la doar 13 ani.” Acest copil a murit pentru o țară în care nici nu a avut vârsta capacității de a decide. De ce copiii nu învață la școală despre un copil asemenea lor? Învață despre Gavroche, al lui Victor Hugo, dar nu învață despre Tavi. Când copiii din liceu învață de Ana lui Manole, care a murit ducând mâncare iubitului ei, de ce nu învață și despre Raluca Sălăjan, elevă în clasa a XII-a la Liceul „Iulia Hașdeu”, care a murit împușcată în abdomen, ducând mâncare iubitului ei, care era soldat? Între Ana lui Manole și Raluca Sălăjan nu există nicio diferență, dar poate copiii de liceu ar fi altfel educați și ar fi altfel călăuziți în viață dacă ar ști asta.