Vasile Horga

## **Domnul Vasile Horga:**

## Domnule preºedinte,

## Doamnelor ºi domnilor senatori,

Viaþa noastrã a devenit aproape imposibilã, spuneau, cu durere în suflet ºi cu ochii umeziþi de lacrimi, mai mulþi locuitori ai unui sat dâmboviþean, aºezat undeva între dealurile subcarpatice, cerºind cu demnitate, la diferite uºi ale puterii, ceea ce Constituþia României le garanteazã de fapt, dreptul de a trãi în deplinã siguranþã ºi libertate în þara lor. Povestea, ºi numai ascultatã, a acelor locuitori te înfioarã. Faptul cã într-o noapte poate sã îþi disparã agoniseala de o viaþã, animalele din grajd, pãsãrile din curte, cerealele din hambar, cartofii din siloz, murãturile din cãmarã sau chiar dulceaþa din borcane, pentru cei care apucã sã o mai facã, fânul din fânar, lemnele din curte, alte obiecte strânse cu sudoare de gospodarul-þãran, fãrã speranþa de a le mai primi înapoi vreodatã, îþi dã sentimentul de singurãtate ºi de abandonare.

Un bãtrân de peste 80 de ani, singur ºi uitat de lume, spunea cã, pânã ce va închide definitiv ochii, va trãi coºmarul imaginii vacii sale, sacrificate de hoþi câþiva kilometri mai departe de casa sa, la marginea unei pãduri, de la care, sfidãtor, aceºtia au luat doar pulpele din spate, dar, o datã cu ele, ºi singurul mijloc de trai al acelui þãran bãtut de soartã. Pentru hoþi nimic nu mai conteazã, nici implorarea, nici rugãmintea, nici lacrimile celor pe care îi prãdeazã ºi cu atât mai puþin ameninþarea lor.

De ce am simþit nevoia sã prezint aceastã realitate crudã? În primul rând pentru cã acest fenomen este astãzi generalizat ºi se gãseºte, în egalã mãsurã, atât în oraºele, cât ºi în satele României. Dacã totuºi în oraºe autoritãþile statului îºi exercitã, într-o oarecare mãsurã, atribuþiile stabilite prin lege, în sate aceste atribuþii aproape cã au dispãrut. Am putea stabili uºor vinovatul în seama Poliþiei Române, însã, dacã stãm ºi analizãm cu mult discernãmânt, constatãm cã aceasta, cu efectivul de persoane existent în schema sa ºi cu dotarea de luptã pe care poliþistul român de la sate o are, este mult inferioarã, sub toate aspectele, bandelor de rãufãcãtori perfect organizate. Dacã mai avem în vedere ºi condiþiile materiale precare ale lucrãtorilor de poliþie, ne dãm seama lesne de ce, de multe ori, nu acþioneazã pentru identificarea hoþilor sau, alteori, chiar îi acoperã conºtient. Numai în judeþul Dâmboviþa lipsesc, la aceastã orã, peste 200 de poliþiºti, care ar trebui sã completeze schema minimã necesarã funcþionãrii posturilor de poliþie deja existente, fãrã a mai vorbi de întãrirea lor sau crearea altor posturi de poliþie rurale atât de necesare în condiþiile amplificãrii fenomenului infracþional.

În al doilea rând, pentru cã autoritãþile administrative locale, cele în care cetãþeanul ºi-a pus prima speranþã, nu au posibilitatea legalã ºi materialã sã organizeze o poliþie localã paralelã cu cea a statului, sãrãcia locuitorilor satelor româneºti, dusã azi la limita cea mai de jos a suportabilului, nu mai permite administraþiei locale strângerea fondurilor necesare finanþãrii poliþiei locale, atât de necesarã asigurãrii securitãþii cetãþeanului satului ºi bunurilor sale.