Vintilã Matei

## **Domnul Vintilã Matei:**

Domnule preºedinte de ºedinþã,

Doamnelor ºi domnilor colegi,

O declaraþie politicã îºi are, fãrã îndoialã, rigorile ºi principiile sale axiomatice, de la care nu se poate abate nicicum ºi nicicând.

Tocmai de aceea declaraþia politicã este sãracã în epitete, comparaþii ºi alte forme de stil, înscriindu-se strict în dimensiunile ºi în valoarea evenimentului pe care îl trateazã în mod deliberat, cu deosebitã luciditate ºi, dacã este cu putinþã, cu o cât mai mare obiectivitate istoricã.

Am fãcut aceste precizãri întrucât vorbim despre 1 Decembrie ca o zi emblematicã a României. Mã simt frustrat ºi oarecum stânjenit cã nu pot da frâu liber imaginaþiei, rezumându-mã doar sã consemnez importanþa sau, mai degrabã, unicitatea sãrbãtorii naþionale din acest an, ieºitã din ºirul sãrbãtorilor fireºti prin prisma unui alt eveniment istoric, care face, în sfârºit, din ziua de 1 Decembrie o sãrbãtoare româneascã, dar cu ample conotaþii ºi implicaþii europene.

Invitaþia fãcutã la Praga în 21 noiembrie României de a se înscrie în rândul membrilor NATO, precum ºi vizita preºedintelui Statelor Unite ale Americii George W. Bush reprezintã evenimente cruciale din a cãror importanþã derivã chiar destinul viitor al României.

Fãcând o enumerare succintã a evenimentelor care au conferit României statutul de þarã europeanã, vreau sã vã reamintesc tuturor cã doar de cinci ori în ultimii 150 de ani Dumnezeu s-a înfãþiºat nouã ºi a fost atât de aproape de noi încât i-am putut atinge ºi i-am putut cunoaºte, la propriu, slava.

Prima datã a fost în ianuarie 1859, când se întâmpla minunea Unirii celor douã principate, Moldova ºi Þara Româneascã, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza; a doua oarã, în mai 1877, când Mihai Kogãlniceanu rostea Declaraþia de Independenþã a României faþã de Imperiul Otoman; a treia oarã, la 1 Decembrie 1918, când reîntregirea neamului românesc în vatra fireascã ºi în hotarele fireºti ale limbii sale ºi ale strãvechimii sale devenea fapt împlinit prin Marea Adunare Popularã de la Alba Iulia, când un copil cocoþat pe un gard striga grupurilor de români ”Trãiascã România dodoloaþãÒ; a patra oarã, în decembrie 1989, când scriam cu sângele martirilor, în marea lor majoritate copii ºi tineri, declaraþia eliberãrii definitive din lanþurile tiraniei ºi din tãcerea pecetluitã a unui regim dictatorial, ceea ce coincidea cu începuturile unei anevoioase construcþii democratice în hotarele unei Românii care îºi propunea drept supremã devizã moralã întoarcerea sa realã, fireascã ºi definitivã în familia statelor europene, cele cu vocaþie democraticã, a unei pãci ºi a unei demnitãþi civilizatoare. ªi iatã, acum, al cincilea moment, cu încãrcãturã ºi hãrãzire divinã, cel din noiembrie 2002, când vine sã întregeascã un destin, sã prelungeascã o cale, sã defineascã o stare nouã, demnã ºi definitivã pentru România ºi pentru cetãþenii sãi.