Anghel Stanciu

## Domnule preºedinte,

Cred cã îmi permiteþi sã intervin în calitate de iniþiator al acestui proiect de lege, care nu are în fond nimic comun cu probleme care ar afecta, într-un sens sau într-altul, drepturile cetãþenilor români de o etnie sau alta. Spunem acest lucru pentru cã, oricât ar pãrea de paradoxal, legea are un caracter profund tehnic, în sensul cã toþi colegii noºtri din Parlamentul trecut au acceptat ca la o lege de evaluare ºi acreditare a învãþãmântului privat ºi cel public sã introducã la art. 5[2] ºi, respectiv, 5[3] o chestiune de standard.

Legea nr. 88 din 1993, cu completãrile din 1999, nu este o lege politicã, ci este o lege tehnicã, prin care se stabilesc standardele de evaluare ºi acreditare. În acest context, la art. 5[2] s-a prevãzut, ºi colegii noºtri din Parlamentul trecut, toþi absolut, nu s-au înregistrat nici un fel de proteste la vremea respectivã, sper cã cei care au fost îºi aduc aminte, au acceptat ca atunci când o universitate se înfiinþeazã ca urmare a unei divizãri, separãri a unei universitãþi existente trebuie sã existe în acea universitate o facultate acreditatã cu predare în limba românã.

La art. 5[3] se prevede cã dacã, într-un centru universitar, cum ar fi Iaºiul, se hotãrãºte sã se înfiinþeze o universitate prin reunirea unor facultãþi, a unei facultãþi de agronomie, una de la medicinã, una de la conservator, una la politehnicã º.a.m.d., atunci, între acestea care se reunesc într-o nouã universitate, una din ele sã aibã predare în limba românã. Rezultã clar cã standardul, prezenþa unei universitãþi cu predare în limba românã, a fost votat, a fost acceptat în 1999 fãrã nici un fel de proteste sau de abþineri într-o parte sau alta.

Atunci, în 1999, noi, Comisia de învãþãmânt, din toate formaþiunile politice, cu 19 de la fosta putere ºi 11 de la fosta opoziþie, am omis ºi este greºeala noastrã ºi ne-am recunoscut-o dupã aceea, ca ºi atunci când se pune problema înfiinþãrii unei noi universitãþi sã aibã specializãri prevãzute în faza respectivã cu predare în limba românã. Deci este vorba de implementarea unui standard deja acceptat în lege pentru o situaþie care a fost omisã. La vremea respectivã era posibil ca o lege sã treacã, având iniþiator toate grupurile parlamentare, în forma finalã cu o anumitã excepþie ºi, din motive care nu are sens sã le explicitez, la votul final s-a întâmplat altfel.

Revenim acum sã completãm spre a întregi aceastã lege. S-a propus în comisie, în urma unor dezbateri destul de furtunoase, ca sã se amâne. Este posibil sã se ºi amâne, pentru cã vorba românului este clarã: ”Nu fã astãzi ce poþi lãsa pe mâine!Ò ºi ”Nu fã mâine ce poþi face poimâine!Ò, dar, repet, nu este nici un fel de chestiune care sã aducã atingere dreptului la instrucþie în limba unei minoritãþi sau alta, ci este vorba de aplicarea unui standard.

De ce acest standard, ºi voi fi foarte scurtÉ? Deoarece conceptul de multiculturalitate pe care noi l-am promovat prin Legea învãþãmântului este în fond deja depãºit. La nivel european se discutã de interculturalitate, se discutã de grupe mixte, de neacceptarea unei anumite separaþiuni care face ca tinerii sã nu se cunoascã în ºcoalã, sã nu-ºi îmbogãþeascã ºi cultura proprie printr-o serie de influenþe ale culturilor celorlalte minoritãþi naþionale sau cetãþeni aparþinând minoritãþilor naþionale. Dacã noi nu acceptãm sã fie prezentã o secþie sau o facultate cu predarea în limba românã, noi aducem un prejudiciu imens nu majoritãþii, ci cetãþenilor aparþinând minoritãþilor naþionale. Promovãm o chestiune de segregare, dacã vreþi, de apartheid, care este inadmisibilã.