Angela Mihaela Bãlan

Domnule preºedinte de ºedinþã, Doamnelor ºi domnilor senatori,

Conºtiinþa de dascãl român mã obligã sã vin în faþa dumneavoastrã pentru a evoca, preþ de câteva minute, figura uneia dintre cele mai importante personalitãþi ale neamului românesc, Tudor Vladimirescu.

Nu fac aceasta dintr-o pornire naþionalistã ºi nici dintr-un spirit de frondã, ci pentru cã este nevoie ca, din când în când, Senatul României sã confirme faptul cã Ñ asemenea celorlalte foruri de conducere româneºti Ñ nu este pur ºi simplu o construcþie politicã atemporalã, ci este rezultatul unei evoluþii politice seculare.

ªtiu, este greu sã gãsesc cuvintele potrivite pentru ceea ce am a spune, mai ales acum, într-o perioadã în care Ñ sufocatã de sãrãcie ºi tristeþe ºi temãtoare de ce va spune Europa Ñ societatea româneascã nu a avut forþa spiritualã ºi nici rãgazul pentru a aniversa cei 400 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul.

În urmã cu 180 de ani, la începutul anului 1821, naþiunea românã încã neunitã din punct de vedere politico-administrativ, trãia cu intensitate momentul trecerii de la epoca feudalã la cea modernã, bineînþeles, fãrã sã conºtientizeze acest moment, într-o manierã neapãrat cãrturãreascã.

Subjugatã timp de peste un secol de o elitã politicã strãinã de neam, cea fanariotã, Þara Româneascã gãsea, în acel ianuarie al anului 1821, resursele necesare pentru a pune capãt, o datã pentru totdeauna, stãrii de înapoiere în care interese externe plasaserã neamul nostru.

În fruntea acestei miºcãri naþionale se afla Tudor din Vladimiri, Tudor Vladimirescu cum aveau sã-l cunoascã generaþiile viitoare, personalitate istoricã despre care Nicolae Bãlcescu spunea cã este personificarea deºteptãrii noastre naþionale.

Reprezentant tipic al clasei de mijloc, care ocupa poziþii importante în viaþa economicã ºi socialã a Þãrii Româneºti, Tudor Vladimirescu nu a fost un revoltat, un revoluþionar cu orice preþ, dar vremurile l-au obligat sã cunoascã o evoluþie spiritualã care avea sã-l conducã pânã la lupta deschisã împotriva sistemului corupt ºi venal al fanarioþilor.

”Eu, numai cu pandurii þãrii, fãrã de nici un ostaº strãin, voi face de nu se va miºca o iarbã din pãmântul þãriiÒ, rostea Vladimirescu în anul 1815, când trupele otomane interveneau pentru a restabili la nordul Dunãrii o ordine pe care tot mai mulþi dintre români o percepeau ca fiind similarã sclaviei.

Mai târziu, când acþiunile eteriºtilor ameninþau sã punã în primejdie ºi ce avea mai scump ºi sfânt neamul nostru, fermitatea lui Tudor avea sã-ºi gãseascã un fericit corespondent în dorinþa anumitor partide naþionale româneºti de a rezolva o datã pentru totdeauna problema

fanariotã. Era începutul unei perioade glorioase, dar ºi tragice din istoria românilor.

”Mai înainte de a fi ridicat steagul pentru a cere drepturile patriei mele, am îmbrãcat cãmaºa morþiiÒ spunea Tudor despre acele vremuri. Astfel, pe deplin conºtient de faptul cã sarcina pe care ºi-a asumat-o era una extraordinarã, Tudor trecea la acþiune în a doua jumãtate a lunii ianuarie a anului 1821.