Grigore Emil Rãdulescu

Domnule preºedinte de ºedinþã,

## Stimaþi colegi,

Acordul stand-by este blocat, iar Banca Mondialã a amânat discutarea PSAL II pentru cã F.M.I. considerã cã Executivul nu ºi-a respectat angajamentul, punând pe liber mai puþini angajaþi din sectorul de stat decât promisese. Tranºele pe care le avem de primit din împrumutul de 333 milioane de dolari au fost blocate. În tandem, Banca Mondialã a amânat discutarea Programului PSAL II. Ar fi, deci, încã vreo 300 milioane de dolari rãmase pe tuºã. Sumele sunt picãtura de apã în deºert. Ce conteazã este semnalul transmis de cele douã instituþii financiare pieþelor internaþionale de capital. El ar putea suna în felul urmãtor: ”România nu-ºi respectã angajamentele. România nu face reformã. România este o þarã riscantãÒ. Dobânzile la creditele internaþionale vor fi peste ceea ce România îºi poate permite. Nici o noutate. Guvernele postdecembriste, in corpore, au ratat acordurile cu F.M.I. Reþetele de þarã la F.M.I. au dat greº. În est, Polonia ºi-a respectat contractul, iar acum o duce greu. La fel de rãu o duc ºi românii, cu menþiunea cã ei nu au fost consecvenþi în respectarea acordurilor stand-by. Acesta este contextul regional în care criticile economistului Joseph Stiglitz, câºtigãtorul Premiului Nobel pentru economie, se fac din nou auzite. F.M.I.-ul, în principiu, împreunã cu Banca Mondialã ºi Organizaþia Mondialã a Comerþului sunt slabi gestionari ai globalizãrii. Ponoasele le trag naþiunile sãrace. Guvernele au nevoie de F.M.I. pentru o bunã imagine pe pieþele internaþionale de capital, dar ºi pentru echilibrarea deficitului bugetar, pentru cã acesta este destinat împrumuturilor acordate de instituþia financiarã. F.M.I. pretinde, în schimb, respectarea unui program de þarã în patru paºi.

Primul pas este privatizarea. Sub acoperirea ºi folosind condiþiile impuse de Banca Mondialã pentru acordarea de credite, politicienii locali se grãbesc sã privatizeze companiile, în dezavantajul naþional, dar cu avantaje personale. Corporaþiile multinaþionale pot cumpãra ieftin industriile locale. În competiþie pentru capitalul strãin, statele superoferteazã. Facilitãþi fiscale, salarii mici, zonã liberã, promisiuni de descurajare a miºcãrii sindicale. Se poate ajunge ca multinaþionalitatea sã deþinã controlul total în anumite ramuri ale economiei, cu riscurile de rigoare, pentru economiile naþionale.

Liberalizarea pieþei de capital este al doilea pas. Teoretic, acesta permite investitorilor de capital sã intre ºi sã iasã din economiile naþionale. Experienþa unor þãri ca Brazilia sau Indonezia aratã cã banii mai mult ies din þarã decât intrã în þarã. Economistul american Joseph Stiglitz îl numeºte ”fenomen din ciclul banilor fierbinþiÒ. Ei intrã în þarã, sunt folosiþi în speculaþii mobiliare ºi valutare, iar la cel mai mic semn de dezechilibru economic sunt retraºi. În acest fel, rezervele unei naþiuni seacã rapid. ªi, când se întâmplã, F.M.I. vine cu soluþia pentru a convinge fondurile strãine de investiþii sã returneze unei þãri propriile capitaluri. Aceasta trebuie sã creascã dobânzile la 30Ñ50, chiar 80%. Rezultatul este previzibil. Ratele înalte ale dobânzii distrug producþia industrialã, dreneazã bugetul de stat, împing companiile naþionale cãtre faliment.