Ioan Mogoº

## Domnule preºedinte,

Declaraþia mea politicã vizeazã o prioritate a politicii externe româneºti ºi, s-ar spune, prioritatea zero: integrarea în structurile nordatlantice.

În timpul Reuniunii de la Reykjavik, România a reconfirmat cã integrarea nordatlanticã reprezintã un obiectiv prioritar al politicii externe. Încã de la începutul anilor Õ90, sintagma ”integrare nordatlanticãÒ a semnificat mai mult decât simpla adeziune la o structurã politico-militarã. Cum arãta ºi ministrul de externe, Mircea Geoanã, în declaraþia politicã fãcutã la Universitatea Yale, obiectivul României de integrare în NATO este un semnal, în fapt ataºamentul la valorile democratice ºi liberale ale Occidentului. Probabilitatea de a participa la structurile nordatlantice ca membru cu drepturi depline este privitã ca o ºansã pentru România de a se afirma în viitorul apropiat ca un stat european cu putere de decizie în procesul de construcþie a unei Europe lãrgite spre Est.

Reuniunea de la Reykjavik, precum ºi decizia Senatului american de a acorda României un ajutor financiar de integrare substanþial au dat naºtere unei abordãri mai optimiste în ceea ce priveºte perspectiva de a adera la NATO o datã cu reuniunea de la Praga.

Aceastã evoluþie integratoare este de fapt rezultatul unei reconfirmãri a rolului NATO, dupã cãderea zidului de la Berlin ºi dezmembrarea Pactului de la Varºovia,

dar în primul rând al unei schimbãri de securitate naþionalã a Statelor Unite ale Americii, în calitate de membru central al NATO.

Înainte de evenimentele de la sfârºitul anului Õ80, NATO se afirma ca o forþã, dãrâma lanþurile vizavi de pretenþiile de mondializare ale puterii comuniste ºi propunea, prin urmare, o strategie defensivã pronunþat militarã.

Dupã destrãmarea U.R.S.S.-ului, NATO deschide calea unei opþiuni politice de restabilire a echilibrului european pe cale paºnicã. Este momentul în care imixtiunea NATO în afacerile europene este pusã sub semnul întrebãrii. Evenimentele din Kosovo au demonstrat nulitatea acestei abordãri critice, prin incapacitatea de a regla un conflict european prin mijloace exclusiv europene.

Din aceeaºi perspectivã, evenimentele din 11 septembrie 2001 demonstreazã incapacitatea de a face faþã terorismului mondial doar prin promovarea unei politici de securitate la nivel naþional. În urma acestor nefericite evenimente, atitudinea izolaþionistã afiºatã de Administraþia Bush, la începutul guvernãrii, a fost înlocuitã cu o politicã externã deschisã colaborãrii la nivel mondial, ºi în primul rând cu reîntãrirea relaþiilor cu partenerii europeni, atât membri ai Uniunii Europene, cât ºi state asociate.

Statele Unite ale Americii demonstreazã cã percep rolul pe care statele sud-est europene îl pot juca în securitatea mondialã. Cãci România se dovedeºte a fi un partener important, nu numai prin rolul jucat în menþinerea stabilitãþii în Balcani, ci ºi prin poziþia sa geograficã, ca stat aflat la intersecþia dintre douã continente.