Ioan Vida-Simiti

## Domnule preºedinte,

## Doamnelor ºi domnilor colegi,

Pentru Biserica greco-catolicã, anul 2000, prin celebrarea jubileului 300 care marcheazã împlinirea a trei secole de la constituirea unei Biserici româneºti, are o importanþã ºi o semnificaþie cu totul deosebite. Depãºind grila interpretativã marxistã care, din nefericire, continuã sã fie adoptatã ºi astãzi în medii laico-religioase destul de extinse, atrag atenþia cã unirea religioasã de la 1700 nu a fost condiþionatã în chip esenþial de vreo presupusã tentaþie colectivã de parvenire economicã, fiind mai degrabã efectul unui instinct de conservare prin care românii ardeleni au încercat sã-ºi prezerve identitatea etnico-religioasã.

Reamintesc cã în a doua jumãtate a secolului al XVII-lea, Biserica ortodoxã din Ardeal, aflatã într-un stadiu avansat de dezagregare instituþionalã ºi organizatoricã, era expusã unui radical prozelitism calvin. Într-o asemenea conjuncturã, unirea cu Biserica Romei a devenit o soluþie acceptabilã din perspectiva conservãrii specificului spiritual ºi naþional românesc.

Dintr-un alt punct de vedere, prin unirea religioasã de la graniþa secolelor XVII-XVIII, Biserica greco-catolicã a devenit prima instituþie româneascã recunoscutã oficial în Transilvania ºi implicit în imperiul habsburgic. Beneficiind de avantajele noului statut, pe parcursul secolului al XVIII-lea, Biserica greco-catolicã a elaborat bazele teoretice ºi intelectuale ale miºcãrii naþionale româneºti din Ardeal, furnizând cadrul instituþional în care aceasta s-a exprimat. De altfel, programul de revendicãri politiconaþionale a fost formulat la jumãtatea secolului al XVIII-lea de cãtre episcopul unit Inochentie Micu-Klein care, printr-o argumentaþie de ordin istoric, a justificat nevoia unui nou statut politico-economic ºi social pentru românii ardeleni. La sfârºitul secolului luminilor, travaliul revendicativ etalat de Micu-Klein a fost reluat într-o formã mai pregnantã de cãtre reprezentanþii ªcolii Ardelene, în marea lor majoritate greco-catolici, pentru ca la 1848 o altã generaþie de intelectuali educaþi în ºcolile Bisericii unite, precum Gheorghe Bariþiu sau Simion Bãrnuþiu, sã fie artizanii principali ai programului revoluþionar românesc.

În sfârºit, aº mai arãta cã Biserica greco-catolicã a fost unul dintre pilonii Marii Uniri de la 1918, rezoluþia Unirii fiind prezentatã mulþimii adunate la Alba Iulia de cãtre episcopul ºi mai târziu cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu.

Iatã de ce nu ar fi o exagerare dacã am aprecia cã unirea politicã din 1918 a fost în bunã mãsurã anticipatã cu douã secole mai devreme ºi anume prin unirea religioasã a Bisericii ortodoxe române din Transilvania cu Biserica catolicã. Este o realitate de ordin istoric pe care o analizã lucidã ºi obiectivã a faptelor o poate confirma ºi reafirma. Apreciind la adevãrata valoare aportul pe care ºi l-a adus în procesul devenirii noastre naþionale, avem datoria sã observãm cã aceeaºi Bisericã unitã a fost prima instituþie autohtonã cu o certã deschidere europeanã prin care spaþiul românesc a fost afiliat curentelor de culturã ºi civilizaþie occidentale.