Mihai Adrian Mãlaimare

## Domnule preºedinte,

## Doamnelor ºi domnilor deputaþi,

Intervenþia mea se adreseazã colegilor parlamentari ºi este intitulatã ”Împreunã pentru edificarea unei strategii culturale româneºtiÒ. Cred cu tãrie în nevoia edificãrii unei strategii culturale româneºti, nu una a Ministerului Culturii sau chiar a Guvernului, ci una a României, care sã ne permitã, în perspectiva unei integrãri care va veni, vrem nu vrem, cu serioase accente uniformizatoare, sã ne definim ca glas distinct în corul culturilor europene.

Resursele de care beneficiem sunt puþine, anii de restricþie aplicaþi culturii, când mai importantã era diminuarea datoriei externe decât conºtientizarea hãului care se adâncea în interior, au sãrãcit ºi uneori pervertit pânã ºi energiile creatoare, iar dezinteresul suveran al unui deceniu de acumulãri barbare de capital a desãvârºit imaginea dezolantã a paraginei unui câmp altãdatã mãnos.

Investiþia în culturã nu este în aceste momente doar un capitol de buget, ci mai degrabã semnul clar al orgoliului comunitãþii cãreia îi aparþinem, aflatã ea însãºi în faþa unor opþiuni pe termen foarte lung. Dar, datã fiind puþinãtatea resurselor, gravitatea situaþiei ºi graba cu care viitorul va reînvia cu ºansa unor clipe mai bune, investiþia în culturã trebuie sã fie inteligentã, suplã ºi mai ales în acord cu cele douã jaloane precise: realitatea de la care pornim ºi stadiul pe care teoretic îl bãnuim a fi necesar de atins. Toate acestea impun ideea unei strategii culturale care sã ne permitã deopotrivã prezervarea avuþiei naþionale ca element fundamental al oricãrui concept educaþional ºi stimularea actului creator ºi al gustului pentru consum cultural, ca semne distincte ale sãnãtãþii unei naþii.

O investiþie de miliarde în restaurarea unui monument, de exemplu, este o irosire de bani, dacã nu se urmãreºte îndeaproape ºi valorificarea lui. Cu alte cuvinte, o datã cu investiþia propriu-zisã în actul de restaurare trebuie gândite cãile de acces, dotãrile turistice, hoteliere, care sã permitã unui numãr cât mai mare de oameni sã aibã acces la structura culturalã reintegratã circuitului, programele de protejare a mediului, includerea monumentului în programele de învãþãmânt etc.

Aceastã relaþie de dependenþã sugereazã clar faptul cã o astfel de strategie nu poate fi doar a Ministerului Culturii ºi Cultelor, ci practic a tuturor ministerelor, a Guvernului, iar un astfel de document ar trebui semnat ºi asumat nu doar de Ministerul Culturii, ci ºi de fiecare membru al Cabinetului. Dar cã, fiind vorba de un domeniu atât de sensibil ºi de intim legat de dreptul suveran la libera expresie, pentru a se putea elibera de orice orgoliu politicianist, strategia mai trebuie sã gãseascã încuviinþarea a încã douã forþe majore: Parlamentul ºi societatea civilã. Proiectat de Ministerul Culturii, care rãmâne principalul responsabil al elaborãrii politicilor culturale, documentul trebuie sã fie asumat de Guvern, supus dezbaterii patronate de Parlament care, prin implicarea societãþii civile, ar duce la realizarea unui acord naþional pe termen lung, fapt care ar determina cel puþin o gestionare ºtiinþificã a resurselor.