Lazãr Lãdariu

Domnule preºedinte, Doamnelor ºi domnilor deputaþi,

”Unicul dor al vieþii mele e sã-mi vãd naþiunea mea fericitã, pentru care, dupã puteri, am lucrat pânã acumÒ. Sunt cuvintele de început ale Testamentului simbolic numit ”Ultima mea dorinþãÒ al muncitului ºi neastâmpãratului rege al munþilor, Avram Iancu, de la a cãrui moarte s-au împlinit 128 de ani. Ca de fiecare datã, ne-am adunat la Þebea pentru a cinsti osteneala ºi numele craiului munþilor, cel care a pus pumnul în pieptul furtunii.

Într-un recviem transilvan ne-au chemat ºi duminica trecutã cu tânguit prelung toate clopotele preapãtimitului Ardeal spre mormântul de sub gorunul gârbovit de la Þebea, unde îºi duce somnul lin ºi blând cel nãscut din puterile interioare ale unei naþiuni.

De fiecare datã când îi cinstim osteneala ºi numele slãvit, gorunul lui Horea îºi adunã toate sevele dãinuirii cu chemarea: ”Azi cu bucurie, românilor, veniþi!/ Pe Iancu în câmpie cu toþi sã-l însoþiþi!Ò.

Cel care în Revoluþia de la 1848 venea ca un uragan sã cureþe aerul, cu nimb de erou al neamului, semeþ scrutat în viforele timpului, cel care a pus pumnul în pieptul furtunii ºtia mai bine decât toþi cã, dacã existã un Dumnezeu al popoarelor, izbânditor poate fi doar cel cu arma legii în luptã.

Nepãtatul în viaþã, cancelist la tabla regeascã din Târgu-Mureº, apoi comandant de oaste în Cetatea Apusenilor, la doar 24 de ani, cel considerat ca un nou Decebal sfidând împãratul ºtia cã doar talpa þãrii, de strajã la aceste porþi ale rãsãritului, poate înãlþa mai presus binele de rãu.

Stejarul neplecat al Cetãþii Apusenilor s-a stins pe prispa unui gospodar, în nevoi, sãrac ºi bolnav, aºa cum ni-l reprezintã ultima ºi cumplita lui fotografie, comparabilã prin destin doar cu cea a geniului spiritualitãþii româneºti, Mihai Eminescu, rãvãºit ºi ars de gândul naþiei sale, cu ochii spre Zarand, singura avere gãsitã asuprã-i fiind doar o basma, poate a unei femei cândva iubite, fluierul din cireº ºi jalba mototolitã cãtre împãratul dezamãgirilor românilor ardeleni.

Ca de fiecare datã, cinstindu-i osteneala ºi numele slãvit, septembrie ne cheamã cu dangãt de clopot tânguitor spre Þebea, loc al destinului transilvan ºi al istoriei învolburate, pentru a cinsti numele celui aºezat cu eroii neamului la masa eternei memorii.

Vã mulþumesc.