Nicolae Paul Anton Pãcuraru

Domnule preºedinte,

Doamnelor ºi domnilor senatori,

Indiscutabil, cel mai important moment al lunii februarie este semnarea Acordului social pentru anul 2001 între Guvern, Confederaþiile patronale ºi Confederaþiile sindicale.

Suntem datori sã vedem dacã avem în faþa noastrã un ”acord convingãtorÒ pentru continuarea reformei ºi relansarea economicã, începutã de anul trecut, sau dacã avem doar un document de imagine pentru premierul Adrian Nãstase ºi pentru Guvern.

Funcþional, acordul este bine venit. Acesta lasã Guvernului pentru primul an de mandat spaþiul de manevrã necesar aplicãrii politicilor pe care le considerã corecte, fãrã riscul escaladãrii tensiunilor sociale, al conflictelor, al grevelor sau al grevelor generale. Pacea socialã ºi susþinerea opiniei publice sunt premisele indispensabile ºanselor de succes.

Analiºtii ºi comentatorii au arãtat în numeroase ocazii, 1990, 1992, 1996, 2000, cã primul an de guvernare este fundamental pentru succesul reformei, în baza credibilitãþii existente (peste 50% la toate guvernele), doar acum, în acest interval, se poate ”opera pe cord deschisÒ tot ceea ce este dureros ºi impopular datoritã costurilor sociale ridicate. O datã ºansa acestui interval de încredere pierdutã, succesul devine ceea ce plastic ºi cu ironie s-a numit ”luminiþa de la capãtul tuneluluiÒ.

Aºadar, pentru o guvernare profesionistã ºi responsabilã, prima problemã care trebuie explicatã este sursa creºterii economice. O creºtere economicã se poate produce, ca orice alt proces, prin instrumente care sã ducã la sectoarele reale ale economiei care produc produsul intern brut. Aceste instrumente, sã spunem reducerea fiscalitãþii, a impozitului pe profit, reducerea cheltuielilor guvernamentale etc., trebuie sã se regãseascã în procente de creºtere.

Din pãcate, nici programul Guvernului, nici prezentul acord nu ne dau nici un rãspuns cât de cât precis.

În egalã mãsurã, în opinia noastrã, acordul trebuia sã asigure angajamentul clar al sindicatelor de susþinere a Guvernului în dificila problemã a încadrãrii în deficitul bugetar de 3,7 %. În egalã mãsurã este extrem de important de ºtiut dacã marile confederaþii sindicale susþin politica economicã a Guvernului, prioritãþile enunþate (Cernavodã, agricultura, infrastructura). Ce pãrere au cei neincluºi în prioritãþi?

De asemenea, datã fiind obligativitatea continuãrii programului PSAL, acordul trebuia sã cuprindã soluþionarea dificilei probleme a privatizãrii celor 64 de mari societãþi, fiind evident faptul cã România nu are acum o structurã care sã se ocupe profesional ºi serios de privatizare, precum ºi faptul cã sindicatele trebuie consultate în problemele de acompaniament social.

Gãsim în acordul social recent încheiat aceste susþineri? Nici vorbã!

Lectura ne pune de la bun început într-o situaþie de confort ºi bunãvoinþã neaºteptatã pentru acuitatea crizei din România. Toate vor merge în sensul dorit, pânã ºi lucrurile care, economic vorbind, se bat cap în cap. Existã deci un consens pentru douãsprezece variabile sau politici economice: creºterea în termeni reali a PIB-ului cu 4Ð5%, rata anualã a inflaþiei, mai micã de 27%, deficitul bugetar maxim, 4%, rata de creºtere a numãrului de salariaþi, a salariului real de cel puþin 1,5%, rata ºomajului de maxim 9,9 %, rata creºterii salariului real între 4Ð4,5%, stimularea I.M.M.-urilor prin mãsuri fiscale, sprijinirea exporturilor, întãrirea disciplinei financiare, reducerea blocajului financiar, încurajarea investiþiilor directe de capital, stimularea introducerii de tehnologii moderne.