Corneliu Bichineþ

Domnule preºedinte, Stimaþi colegi,

Declaraþia mea politicã se intituleazã: ”Satul în prag de iarnãÒ. ªi, dacã nu s-ar referi la lucruri triste, i-aº adãuga ºi un motto: ”Iarna nu-i ca varaÒ, (Traian Bãsescu, ”Opere aleseÒ).

Aºa, o sã intru direct în subiect ºi o sã încep prin a spune cã, dupã o varã secetoasã, parcã pusã pe rele, e drept, mai puþin arzãtoare ca vara precedentã, ºi pentru locuitorii satelor a venit toamna, cea care ar fi trebuit sã aline prin rod necazurile acumulate de-a lungul anului. O toamnã blândã, blajinã, însã destul de sãrãcãcioasã. S-au dus, parcã, de mult vremurile când românul, ajuns în crucea lui octombrie, se bucura de ce i-a adus munca de peste an, vremurile când aerul mirosea a fragã, ogrãzile erau pline de pãsãri ºi alte vietãþi ce însemnau belºug, uliþele deveneau prea strâmte pentru carele ce aduceau de pe câmp roadele ºi bunãstarea. Porneau, atunci, dorurile, se miºcau din bãtãturã nevoile, gospodarii fãceau pomeni pentru cei trecuþi în lumea umbrelor, iar tinerii se cãsãtoreau. S-au dus toate acestea.

Acum, satul îºi aratã faþa sa hâdã, dealuri pleºuve ºi zdrelite, pline de mãceºi ºi scaieþi, pãduri pângãrite, vite costelive, cu chipuri resemnate, vite care mai mult se þin de jug decât trag, bãrbaþi zbârciþi ºi îmbãtrâniþi înainte de vreme, ursuzi, abrutizaþi de muncã, îngânduraþi, parcã fãrã dorinþa de a trãi. Femei chircite, cu priviri triste, ºi mulþi copii care, în drumul lor spre ºcoalã, încã se mai zbenguie, semn cã încã mai pâlpâie speranþa în satele noastre. ªi ce e mai trist la sate, e drept cã nu atât de mult ca la oraºe, se bea vârtos, însã nu ceea ce trebuie, vinul nostru strãmoºesc, dulce-acriºor ºi dãtãtor de vigoare, ci rom ºi vodcã, bãuturi incerte ºi ruinãtoare, cele care vlãguiesc nu numai buzunarele, ci ºi sufletele,

creeazã dependenþã ºi tulburã minþi. E bine însã cã, deocamdatã, la sat nu au ajuns drogurile, acestea rãmânând apanajul celor, ºi mai nefericiþi, care trãiesc la oraº.

Din 1990 încoace, cu dorinþa acerbã de a reintra în Europa, subjugaþi, parcã, de nemiloasele canoane vestice, ni se spune mereu cã suntem pe drumul cel bun, însã poporul simte cã se ruineazã, cã din rãu o duce ºi mai rãu, este necãjit, traumatizat de nevoi ºi de scumpirile care vin în lanþ; e nefericit, debusolat ºi deznãdãjduit.

Se ºtie, la creºtini, cei care, indiferent de motiv, îºi pun capãt zilelor nu au loc nici mãcar în cimitir. Poporul nostru a respins întotdeauna pe sinucigaºi, i-a considerat neoameni, laºi, iar dacã vreodatã omului de la sat i-a mers rãu, îºi spunea cu fricã, parcã, cu tristeþe: ”Îmi merge ca la spânzuraþi!Ò Cei care comiteau suicidul erau îngropaþi fãrã preot, la marginea cimitirului.

Grele vremuri pentru biata þarã. Acelaºi lucru au surprins ºi colegii liberali, ºi colegii de la Partidul Democrat, însã nu ºtiu cine se face vinovat pentru situaþia tristã din þara noastrã. Parcã niºte extratereºtri au venit ºi au determinat ca oamenii sã o ducã atât de prost, mai ales în sate, sãrãcie lucie, mizerie, ºomaj, insecuritate, jale în casele oamenilor, pustiu în suflete ºi gol în buzunare.