Ioan Moisin

Domnule preºedinte, stimaþi colegi,

Declaraþia mea are ca obiect urmãtoarele: despre posibila competenþã a Parlamentului Rusiei Ñ Duma de Stat Ñ în rezolvarea chestiunii tezaurului românesc aflat în Rusia din primul rãzboi mondial.

Doamnelor ºi domnilor,

În urmã cu vreo doi ani am arãtat, folosindu-mã de cercetãri prezentate de un istoric cehoslovac Ñ doctor Milan Varoº Ñ cã tezaurul Rusiei preluat de legiunile cehoslovace, spre pazã, în timpul rãzboiului civil dintre bolºevici ºi albgardiºti din Rusia, a fost predat pânã la urmã bolºevicilor ºi cã nu s-a pierdut (pardon! tezaurul României) din el decât ceva peste o treime în acele evenimente. Cele mai valoroase piese ale tezaurului au rãmas în Rusia ºi se preciza, citez: ”Împreunã cu ele se afla ºi tezaurul României, care din ordinul guvernului de la Bucureºti a fost transportat la Moscova între 1916Ð1917 când România era ameninþatã de puterile centrale. Spun aceasta pentru a infirma orice susþinere cã tezaurul românesc nu s-ar mai putea restitui pentru cã s-ar fi pierdut.Ò În realitate s-a pãstrat în mare parte.

Acum, pe baza celor afirmate de Josef Moulin, ambasadorul Franþei în Rusia în anii 1917Ð1919, vom arãta motivul real pentru care guvernul leninist a refuzat sã restituie tezaurul României. Dupã ce a început aºa-zisa Revoluþie rusã din octombrie 1917, trupele ruse rãmase în Moldova deveniserã tot mai greu suportabile pentru români, prin comportamentul lor. Situaþia s-a tensionat pânã la un punct exploziv, iar scânteia care a provocat explozia a fost încercarea soldaþilor din divizia a VII-a rusã de infanterie Ñ în jur de 5.000 de oameni Ñ care pãrãsiserã frontul ca o gloatã, de a trece prin oraºul Botoºani, unul dintre cele mai frumoase din Moldova. Citez: ”Românii deveniþi neîncrezãtori, datoritã atentatelor de care se fãcuserã deja vinovate aceste bande, le-au oprit ºi le-au somat sã depunã armele. Iar în încercarea de a-i dezarma, mulþi ruºi au deschis focul asupra românilor, ceea ce a avut ca efect o replicã româneascã de artilerieÒ, citez: ”cu câteva zeci de obuze de 105 care au potolit totul.Ò Asemenea operaþiuni s-au repetat în alte câteva locuri protejându-se ºi satele româneºti. Urmarea: la 31 decembrie 1917 Ñ 14 ianuarie 1918, seara, dupã ce ambasadorul Franþei revenise de la Legaþia României în Rusia, unde fusese invitat la masã, a aflat cu stupefacþie cã ambasadorul român Diamandi ºi patru colaboratori ai sãi fuseserã arestaþi de ruºi ºi internaþi în Fortãreaþa ”Petru ºi PavelÒ, ca rãzbunare ruseascã. Acest abuz fãrã precedent prin care se încãlca principiul imunitãþii diplomatice a declanºat o acþiune de mare amploare în mediul diplomatic din capitala Rusiei. Toþi ambasadorii puterilor aliate ºi ai puterilor neutre s-au strâns la Ambasada Statelor Unite ale Americii, la apelul ambasadorului american Francis, ºi au plecat _in corpore_ la preºedintele comisarilor poporului, Lenin. Acesta i-a primit, fiind însoþit de Zalkin, subsecretar de stat al afacerilor externe. Discuþia a degenerat, devenind foarte durã. Nu avem loc sã ne referim aici la ea. Destul cã Lenin a trebuit sã elibereze pe arestaþi, fiind ameninþat cu retragerea multor ambasadori din Rusia. Citez: ”Dar guvernul maximalist bolºevic cãuta ocazia sã se rãzbuneÒ, relata ambasadorul francez, precizând, citez: ”Acest plan se potrivea de minune cu cel de a ºterpeli tezaurul românesc în valoare de 600 de milioane, pe care guvernul de la Bucureºti, sub ameninþarea iminentã a germanilor, îl încredinþase cu câteva luni mai înainte în pãstrarea poporului rus. Având intenþia fermã sã nu-l mai restituie vreodatã, bolºevicii cãutau o scuzã pentru aceastã spoliere, care nu putea avea de altfel nici una. Ei au crezut cã ultimele incidente le furnizau ocazia doritã ºi au dispus de acest aur, aºteptând, ziceau ei, sã-l predea în mâinile poporului român eliberat. Actul era de o necinste scandaloasã. În joc se afla doar onoarea, buna-credinþã, fidelitatea faþã de angajamentele luate ºi respect datorat celor aflaþi în nenorocire. În Turkestan ºi în anumite regiuni din Orient au fost gãsite monede cu efigia româneascã, ceea ce dovedeºte cã guvernul comisarilor poporului n-a ezitat sã se serveascã de acest aur pentru propaganda lui sau pentru nevoile trezoreriei lui.Ò