Vekov Carol Ioan

## Domnule preºedinte,

## Stimaþi colegi,

## Doamnelor ºi domnilor,

Rostul intelectualilor, inclusiv al deputaþilor, este acela de a percepe, de a surprinde ºi de atrage atenþia asupra acelor fenomene pe care le considerã cã ar fi semnificative pentru existenþa cetãþenilor, pentru existenþa þãrii. Dupã perceperea acelor fenomene pe care le considerã demne de reþinut, rolul deputaþilor ar fi acela de a le interpreta ºi de a gãsi modalitãþile de îmbunãtãþire, de schimbare a stãrilor de fapt.

Sãptãmâna trecutã, într-unul din marile cotidiene, a apãrut o ºtire pe care o considerãm cã este, pentru a nu

ºtiu câta oarã, un semnal de alarmã în ceea ce priveºte statutul social al cadrelor didactice, fie ele de orice fel.

Articolul în cauzã a relatat despre faptul cã un profesor, pentru ca sã poatã trãi decent ºi pentru ca sã-ºi poatã întreþine familia, în timpul sãu liber transportã cu maºina pe cei care îi solicitã acest lucru, adicã este taximetrist. Cineva ar putea zice, poate chiar mai mulþi. ”Ei ºi sau ”ªi ce dacã!Ò Aparent nu este nimic de detestat ori de criticat în aceea cã cineva mai adunã niºte bani pentru familie ºi, desigur, aºa este, este un ban câºtigat în mod cinstit, ce dacã... Cred ºi sunt convins cã profesorul respectiv nu practicã acea ocupaþie de plãcere, ci de nevoie. ªtiu cã vina nu este a lui cã trebuie sã recurgã la un asemenea mijloc de a spori veniturile familiei, ci a altora. Nicidecum nu aº vrea ca articolul în cauzã sau aceastã declaraþie politicã sã aibã repercusiuni negative în ceea ce priveºte statutul sau cariera acestui cetãþean demn de tot respectul, cãci sfântã este munca cinstitã de zi cu zi care serveºte binele familiei, sau al aproapelui, sau al societãþii.

Cred însã cã ceva nu este în regulã în societatea noastrã. Pentru munca prestatã, acest profesor, acest cadru didactic care este asemenea multor mii ºi zeci de mii de cadre didactice ar merita ca pentru munca depusã sã fie rãsplãtit în mod corect, aºa cum s-ar cuveni, cã ºi el îºi face datoria, creºte generaþii de copii, îi învaþã, dar îi ºi educã, inclusiv prin exemplul sãu demn de tot respectul, atunci când se angajeazã într-o a doua slujbã.

Numai noi, societatea de azi, noi, politicienii, ºi ceilalþi în cauzã nu-ºi fac precum ar trebui datoria, adicã nu-i asigurã un salariu care sã-i asigure totodatã o existenþã demnã, o existenþã respectatã de societate, o existenþã care sã-i permitã sã-ºi facã datoria, datoria de dascãl, astfel precum trebuie. Sã nu fiu înþeles greºit, o clipã nu mã îndoiesc de calitatea muncii de dascãl a acestui profesor. Cel care are simþul datoriei de a face faþã cu cinste obligaþiilor familiale care-i revin sunt convins cã este un bun profesor ºi la ºcoalã. El este, într-adevãr, un profesor care, pe drept cuvânt, poate vorbi despre munca de zi cu zi care înnobileazã. Un astfel de om, un astfel de profesor ar trebui sã fie respectat ºi probabil cã este respectat de cei din jur, poate ºi sper. Dar cum rãmâne cu noi, cei care votãm bugetul? Cei care ºtim cum este salarizarea cadrelor didactice de la noi? Cum rãmâne cu respectul ºi cui i se cuvine acesta? Pânã când oare îl vor mai respecta cei din jur pe acest profesor? Nu care cumva peste puþin timp va dispãrea acel respect care i se cuvine oricãrui dascãl, oricãrui om cinstit, cedând locul desconsiderãrii, care va sã zicã vai de el ºi el îmi zice mie sau copilului meu cum trebuie sã trãiascã?!