Traian Dobre

Domnule preºedinte, Stimaþi colegi,

O sã încerc sã fac un comentariu pe Legea accesului la informaþii.

Ne derulãm viaþa ºi activitatea într-o societate care depinde nemijlocit de informaþii ºi, ca atare, un om informat este în acelaºi timp ºi unul câºtigat.

Cu certitudine, aþi putut deduce din fraza rostitã anterior cã în intervenþia de astãzi voi încerca sã fac o pledoarie pentru informare, prin intermediul Legii accesului la informaþie, Legea nr. 544/2001, ºi, pentru a fi mai exact, mã voi referi la sprijinul oferit prin intermediul legii amintite asociaþiilor de afaceri, dar ºi cetãþeanului contribuabil.

Promulgatã în octombrie 2001, legea consfinþeºte un drept fundamental prevãzut prin Constituþie, dar care, pânã acum, nu a avut ºi un aparat legislativ. Sã mai spunem cã este o lege eminamente nouã, constituinduse în liantul întregului progres de privatizare.

Legea vizeazã toate categoriile de persoane, cu sau fãrã cetãþenie, cu statut juridic ºi este definitã de funcþionalitatea banului public, respectiv tot ceea ce funcþioneazã pe teritoriul României cu bani publici, de la Guvernul României ºi pânã la ºcoala din ultimul cãtun, se supun acesteia.

Din pãcate, ea nu include ºi domeniul serviciilor publice derulate de firmele private, însã niciodatã perfectibilitatea legii nu este tardivã.

Adesea contestatã ºi adesea supusã dezbaterilor publice, legea creeazã obligaþia autoritãþilor ºi instituþiilor publice de a garanta accesul liber la informaþii de interes public, fie din oficiu, fie la cerere. Din acest cadru definitoriu pentru accesul cãtre informaþie, daþi-mi voie sã spun, cu tristeþe, cã lipseºte implicarea categoriilor de persoane vizate de lege, care deºi s-ar putea constitui

într-un al doilea ”câine de pazãÒ aidoma presei, preferã sã aºtepte într-un con de umbrã ieºirea pe piaþã a unor informaþii de care, de altfel, au nevoie.

Mai trebuie menþionat cã informaþiile care ascund încãlcãri ale legii nu pot fi considerate secrete, iar de aici se poate deduce faptul cã vrând, nevrând, fiecare dintre noi devenim pãrtaºi la unele infracþiuni, prin nesolicitarea lor la momente oportune.

Citeam zilele trecute o frazã, de altfel, interesantã: ”Beneficiile ar putea fi imense dacã legea s-ar transforma dintr-un text pe hârtie într-o practicã curentãÒ.

Firesc, m-am întrebat: cine stã în calea celui care a afirmat inexistenþa practicii? Oare nu þine mai întâi de toate de manifestarea civismului nostru, a responsabilitãþii fiecãruia dintre noi pentru banul public ºi, de ce nu, pentru cei pe care i-am desemnat în anumite posturi?

Textul legii pus în discuþie prevede termene limitã pentru eliberarea informaþiilor de 10 zile, de regulã, dar în cazul în care informaþia nu se gãseºte în posesia imediatã a autoritãþii, termenul este de 30 de zile.

De asemenea, jurnaliºtii pot primi informaþiile solicitate în termen de 24 de ore, iar refuzul eliberãrii se comunicã în 5 zile. Dacã mai precizãm cã legea are menirea de a implica orice cetãþean la actul de guvernare, cãruia sã-i creeze reflexul de a-ºi controla autoritãþile care îl servesc, se figureazã imaginea, fie a unei lipse de interes din partea membrilor societãþii de a se implica în bunul mers al acesteia sau pur ºi simplu este o gravã lipsã de cunoaºtere a drepturilor contribuabililor.