Nicolae Liviu Dragnea

**:**

Domnule președinte al Comisiei Europene, Domnule președinte al Camerei Deputaților, Domnule prim-ministru,

Stimați membri ai Guvernului, Domnule fost Președinte al României, Domnilor foști prim-miniștri, Doamnelor și domnilor senatori și deputați, Distinși membri ai Corpului diplomatic, Stimați invitați,

Tucidide a scris cândva că pentru oamenii politici speranța este un prost sfătuitor. La 16 de ani de la fondarea Comunităților Europene și la 10 ani de la integrarea României în Uniunea Europeană, este momentul să constatăm că speranțele pe care națiunile occidentale și România, deopotrivă, și le-au pus în procesul de construcție europeană – mai întâi după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, apoi după căderea zidului Berlinului – s-au dovedit, prin excepție, cel mai bun sfat pe care popoarele Europei l-au primit vreodată de la oamenii lor politici.

Într-adevăr, locul de naștere a proiectului european a fost gândirea fondatorilor, pe care o cunoaștem sau ar trebui să o cunoaștem. Tratatul și politicile publice pe care le-a pus în mișcare nu au fost decât întruchiparea politică a unei speranțe de felul celor pe care Tucidide le considera amăgitoare, în numele unei raționalități pragmatice. Tucidide le considera amăgitoare, în numele acestei raționalități pragmatice, dar fondatorii au îndrăznit să-și imagineze – deși toate lecțiile istoriei îi descurajau să o facă – că destinul istoric al celor șase țări inițiale este cooperarea în pace

și libertate și proiectul lor a reușit dincolo de tot ceea ce Adenauer, Schuman, De Gasperi ori Monnet puteau anticipa.

Un martor indiscutabil al reușitei lor este prezența în Parlamentul României a președintelui Comisiei Europene. Fondatorii nu aveau cum să prevadă cât de eliberator este proiectul pe care l-au gândit.

Condițiile istorice în care Europa unită a fost întemeiată lăsau în afara domeniului posibilului ideea că națiunile din centrul și estul Europei, aflate sub ocupație și tutelă sovietică, vor deveni vreodată parte a proiectului european. Mai mult chiar, Comunitățile Europene au fost în mod explicit un proiect de solidaritate între națiuni, alternativ față de cel al internaționalei comuniste și al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, celebrul CAER. În bună măsură, procesul de reconstrucție europeană a fost declanșat de cele șase națiuni fondatoare tocmai pentru a îndigui influența în vest a modelului politic și economic totalitar, care, în anii ’50 și ’60, nutrea evidente ambiții de globalizare.

Nu este de aceea de mirare că, de îndată ce totalitarismul comunist de tip sovietic a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei, România s-a îndreptat în mod spontan, alături de celelalte națiuni din Europa Centrală și de Est, către Uniunea Europeană.

Desigur, în 1990, pentru economiile atinse de declin ale țărilor din această regiune, Europa celor 12 era înainte de toate o promisiune de dezvoltare durabilă și de prosperitate generalizată. Nu ar trebui să subestimăm niciun moment forța de atracție a modelului economic și social european.