Ion Hadârcă

Domnule președinte al ședinței, Doamnelor și domnilor senatori,

Tema declarației mele de astăzi este „Românii din Republica Moldova sunt de-acasă, nu de pretutindeni”.

Este de salutat faptul că, adaptând legislația națională la noile provocări ce țin de fenomenul migrației, statul român se îngrijește de cetățenii săi plecați, din diferite motive, în alte țări și pe alte continente. În calitatea noastră de legislatori, suntem datori și obligați de mandatul acordat de alegători să procedăm astfel, cu atât mai mult cu cât România, conform ultimelor estimări, este una dintre țările cu cele mai înalte cote ale emigrației.

Unul dintre obiectivele noastre primordiale rezidă în asumarea unor măsuri de diminuare severă, dacă nu chiar de stopare, a devastantului fenomen de depopulare a țării, deși principiul liberei circulații și tempourile globalizării nu prea lasă loc de optimism.

Este un subiect cu atât mai actual, dacă e să-l raportăm la cauzele și impactul Brexitului sau la frământările crizelor din Spania și Ucraina. Preocuparea statului român ar trebui să aibă caracteristica urgenței, dacă ținem cont și de prognozele deosebit de alarmante ale ONU referitoare la situația demografică a țării noastre calculate către orizontul anului 2050.

Am citit cu multă atenție cuprinsul Legii pentru completarea și modificarea Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni și țin să formulez două observații de principiu asupra conținutului ei.

Prima observație este că atunci când legiferăm acordarea ajutorului comunităților românești apărute în ultimii 27 de ani în țările continentului european, dar și de pe alte continente, acesta ar trebui să fie și suficient de motivat, dar și bine echilibrat, ținând cont de scopul final al acestor politici.

Până la urmă, ce vrem să realizăm cu acest ajutor? Vrem să-i ajutăm pe românii care au plecat din țară să depășească noile condiții și să se acomodeze cu noua lor patrie fără să-și uite țara? Vrem să se integreze mai ușor și vrem să le alinăm dorul de casa lor, România? Vrem să investim pentru a-i determina pe cât mai mulți dintre ei să se întoarcă în țară, la matca lor? Deci cum anume dorim noi să creștem România?

Citim în secțiunea care motivează necesitatea prezentului act normativ aflat în dezbatere că „statul român este implicat activ în păstrarea, afirmarea și promovarea identității etnice, culturale și religioase a românilor de pretutindeni”. Prea bine, dar în măsurile-cadru propuse spre adoptare găsim prea puține prevederi care să creeze mecanisme concrete menite să lucreze pentru a întoarce acasă acești români și pentru a-i determina pe alții să rămână în țară.

Riscăm să cădem într-un populism ieftin dacă insistăm să mergem doar într-un singur sens, cel al ajutorării financiare a numeroasei diaspore – de circa cinci milioane de români –, pentru păstrarea, afirmarea și promovarea identității etnice, culturale și religioase. O asemenea politică de stat și un asemenea ajutor trebuie să existe neapărat, dar în măsura în care și politica, și ajutorul sunt echilibrate de o altă politică, una pragmatică și deosebit de importantă ca strategie, gândită să cuprindă crearea unei susțineri financiare motivate, îndreptată spre alte măsuri-cadru eficiente de întoarcere acasă a românilor plecați peste hotare în căutare de o pâine mai bună, deoarece bogăția supremă a țării noastre sunt cetățenii ei și această valoare supremă trebuie păstrată, susținută, iar nu risipită pe aiurea.