Monitorul Oficial·Partea II·Camera Deputaților·6 mai 2008
other
Aurel Vlădoiu
Discurs
Domnule președinte,
Declarația se intitulează „Veteranii de război, între medalii și nevoi”.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1.222 din 10 mai 2007, ziua de 29 aprilie a fost instituită ca Ziua veteranilor de război.
Titlul de „veteran de război”, chiar dacă are o origine ce se pierde în negura vremurilor, oficial a fost recunoscut de-abia pe 29 aprilie 1902 de către Carol I. Conducătorul României de atunci, produs al celui mai eficient sistem, cel german, știa că poporul care nu-și prețuiește apărătorii și nu-i răsplătește pentru jertfele lor va căuta într-una izbăvirea, fără s-o găsească vreodată. O demonstrase deja istoria lumii.
Anul acesta se împlinesc 18 ani de la constituirea Asociației Naționale a Veteranilor de Război. La constituire, în 1990, avea 900.000 de membri: veterani de război, văduve și invalizi de război. În 2007, Asociația Națională a Veteranilor de Război mai număra doar 130.000 de veterani de război.
Astăzi, cu siguranță, numărul lor nu depășește suta de mii, iar peste 4-5 ani vor putea fi numărați, probabil, pe degetele de la mâini. Peste alți 4-5 ani, nu-i vom mai găsi nici măcar în cărțile de istorie, mai interesate de actualele VIP-uri și succesele și... „succesurile” lor.
În 1994, Parlamentul României a votat Legea nr. 44 care urma să reglementeze statutul veteranilor de război și să oblige instituțiile statului să trateze problematica veteranilor așa cum se întâmplă în toate țările civilizate.
Astăzi, la 14 ani de la promulgarea acestei legi, cele mai multe dintre prevederile ei au fost desființate. Drepturi și facilități ale veteranilor de război, cuprinse în textul inițial al legii, au fost anulate, altele ajustate și, oricum, cele mai multe nerespectate.
De pildă, în reședința județului pe care îl reprezint în Legislativ, veteranii de război care satisfăceau exigențele Legii nr. 44 au fost împroprietăriți cu câte 500 de metri pătrați într-o zonă inaccesibilă, în care ani de-a rândul au fost aruncate deșeurile rezultate din decopertări asfaltice și dărâmarea unor construcții.
Probabil că încă de la început s-a urmărit ca veteranii să nu ajungă să se bucure de aceste terenuri, eforturile autorităților în acest sens urmărind doar efecte electorale. Este greu să imaginezi o construcție pe un teren a cărui lățime nu are nici măcar 10 metri întregi, în condițiile în care legea cere, și suntem obligați să o respectăm, ca distanța dintre respectiva construcție și proprietatea vecinilor să fie de minimum 1,9 metri.
Deși inițial Legea nr. 44/1994 prevedea scutirea veteranilor de război de la plata impozitelor pe aceste terenuri, facilitatea la care mă refer nu a rezistat nici doi ani.
Veteranii de război vâlceni sunt astfel siliți, în modul cel mai cinic cu putință, să plătească cele mai mari impozite din țară pentru o bucată de pământ pe care nu au văzut-o și probabil că nici nu o vor vedea vreodată.