Mario Ovidiu Oprea

## Domnule președinte,

## Doamnelor și domnilor senatori,

Acum 70 de ani și mai bine, în ședința Senatului României din 15 martie 1940, în tragicul context internațional marcat, din toamna anului precedent, de declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial, generalul Ion Popovici (din 1927, reprezentant al armatei în Camera superioară a Parlamentului) pronunța un discurs cu privire la situația din acel moment foarte tensionat a oștirii naționale, exercițiu oratoric din care am reținut, pentru frumusețea exprimării, dar și pentru adevărul intrinsec din vorbele ilustrului nostru predecesor, următoarea definiție: „oștirea, această pavăză a păcii, această pavăză a apărării permanente a țării, această chezășie supremă pentru independența și integritatea fruntariilor (...), acest instrument special, anume creat pentru apărarea și păstrarea patrimoniului național”.

Desigur, vremurile s-au schimbat radical față de clipa acelui discurs, iar România de azi, a noastră, nu mai este de mult timp cea a onorabilului general senator care a spus acele cuvinte de la tribuna Senatului. În schimb, și sper că veți fi de acord cu opinia mea, caracterizarea făcută acestei instituții naționale fundamentale a statului nostru – oștirea – rămâne perfect valabilă și ea merită a fi adusă în atenția generală tocmai astăzi, de Ziua Armatei, 25 octombrie.

În paranteză fie spus, reamintesc că la această dată celebrăm o faptă de arme de neuitat din istoria neamului, anume momentul eliberării orașelor Carei și Satu Mare, operațiune militară care a desăvârșit eliberarea întregului teritoriu transilvan ce fusese anexat silnic de Ungaria horthystă, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, impus României de Germania nazistă și Italia fascistă. Printr-o fericită coincidență, evenimentul din 25 octombrie 1944 a avut loc de ziua de naștere a Regelui Mihai I, suveranul de atunci al țării și, constituțional, capul oștirii.

## Doamnelor și domnilor senatori,

Timpul limitat pe care îl am la dispoziție nu-mi îngăduie să zăbovesc, nici măcar în treacăt, asupra paginilor de istorie națională scrise prin jertfa oștenilor noștri. Nu pot însă să nu remarc faptul că, după constituirea României moderne, la 1859, independența noastră de stat (1877–1878) și întregirea națională (1916–1918) s-au făcut și cu sau în primul rând cu sângele ostașilor români din toate provinciile istorice, ostași al căror sacrificiu avea să se repete și în alte împrejurări dramatice pe care țara și continentul au fost nevoite să le traverseze la mijlocul secolului al XX-lea.

Amintirea, plină de profundă și de pioasă recunoștință, a acestor eroi cunoscuți sau necunoscuți, de la simpli soldați și până la generali și mareșali, va dăinui cât neamul românesc. Totul este ca generațiile de azi și cele ce vor urma să fie la înălțimea acelora care, pentru împlinirea idealurilor naționale, au făcut fără ezitare suprema jertfă pe altarul patriei.