Augustin Daniel Humelnicu

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori, Stimați invitați,

Prin declarația mea politică de astăzi, intitulată sugestiv „Nu înroșiți și mai mult Marea Roșie!”, mă alătur atât colegilor mei din Comisia pentru politică externă a Senatului, cât și altor persoane îngrijorate de ceea ce se întâmplă în aceste zile în țările nord-africane, țări cuprinse, după cum știți, de „Revoluția iasomiei”.

Din nefericire, Egiptul se pare că se îndreaptă vertiginos pe urmele dramatice ale revoluției noastre, ceea ce nu-i doresc, din tot sufletul, ca unul care a trecut printr-un astfel de eveniment dureros.

Cu acest prilej, în calitate de parlamentar român, voi face, la rândul meu, un apel atât către populație, dar mai ales oficialităților egiptene, de a nu transforma un protest civil pașnic într-o baie de sânge.

În plus, salut modul în care armata egipteană, asemenea militarilor români din 1989, a adus un plus de siguranță, ordine și respect în rândurile manifestanților civili, chiar dacă nu a fraternizat neapărat cu civilii, așa cum s-a întâmplat la București. Iar acest lucru este cel mai important în astfel de momente crâncene, ca armata să sprijine și să slujească cetățenii, indiferent dacă o face împotriva unui dușman extern sau intern. La urma urmei, armata trebuie să apere democrația unei țări cu orice preț, iar acesta este apelul meu și cred că al tuturor românilor în acest moment.

Pe de altă parte, nu are rost, de la această tribună, să căutăm cu intransigență vinovați. Aflat la putere de peste 30 de ani, președintele Hosni Mubarak pare a avea profilul clasic al unui dictator longeviv și nemilos. Cu toate acestea

însă nu putem să trecem cu vederea nici faptul că Mubarak a continuat moștenirea stabilității și a păcii promovate de predecesorul său Anwar al-Sadat, ucis într-un atentat, în 1981, pentru tratatul de pace încheiat cu Israelul.

Aproape de butoiul de pulbere al Orientului Mijlociu, președintele Mubarak și-a ținut țara cât mai departe de războaie, transformând-o într-un loc sigur atât pentru cetățenii săi, cât și pentru turismul internațional, fapt ce a adus multe beneficii Egiptului, stimulându-i dezvoltarea economică. Din nefericire, prețul plătit a fost restrângerea unor libertăți și drepturi cetățenești, pe care, după cum se vede, poporul egiptean nu o mai acceptă, mai ales în contextul crizei economice internaționale, care a lăsat urme și pe malurile Nilului.

Oricum, prezentul și viitorul sunt mult mai importante acum pentru egipteni. Poporul egiptean trebuie să fie foarte atent la provocările care i se deschid în față. Indiferent dacă președintele Mubarak va pleca acum de la conducerea țării sau la alegerile electorale care oricum erau programate anul acesta, egiptenii trebuie să fie foarte atenți la ceea ce aleg, să nu cumva să cadă „din lac în puț”, cum spune o veche vorbă din bătrâni.

Le-aș sugera chiar să ne studieze istoria și să nu aleagă și ei vreun echivalent egiptean al lui Ion Iliescu, cum am făcut noi, care am reușit ca, după 50 de ani de stagnare comunistă, s-o mai lungim încă 20 de ani cu o tranziție în ritmul galopului de melc, sau, mai rău, din stabilitate să treacă la un regim fundamentalist care să-i târască în războaie din motive extremiste. Eu mi-am dorit întotdeauna ca celebra „Ciocnire a civilizațiilor”, de Samuel P. Huntington, să fie o simplă lucrare de artă literară, și nu un prevestitor al unui sumbru adevăr.