A vorbit aici, pe bună dreptate, un coleg senator despre situația Fundației Gojdu, despre care eu însumi vorbisem în mai multe rânduri. Am încercat, și până într-un punct am reușit, să mă opun acelei monstruoase înțelegeri dintre cele două guverne, de la Budapesta și de la București, care făcea pierdută averea Gojdu în schimbul unui ciubuc de câteva sute de mii de euro, cu care să fie scoși ochii celor interesați.
Din păcate, domnule președinte Văcăroiu, vă spun cu adresă directă și dumneavoastră, deși ați avut înțelegerea și curajul de a cere să se rezolve lucrurile prin ceea ce ați cerut în Biroul permanent – unde am ridicat din nou problema la ultima noastră întâlnire –, nu s-a făcut nimic. Trebuia să se desfășoare o ședință comună a Comisiei pentru cultură, arte și mijloace de informare în masă și a Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări. Nu s-a putut face, și eu vă propun, domnule președinte, să fiți de acord ca fiecare comisie să-și facă raportul ei și să judece plenul, pentru că,
între timp, repet, monstruoasa înțelegere dintre Guvernul român și Guvernul maghiar funcționează. Ceea ce ne-a spus aici domnul senator este perfect adevărat. Eu am ridicat problema și acum 3 săptămâni din nou.
Se face comerț ordinar pe seama sudorii și demnității unui mare român care a fost Gojdu.
În aceeași vreme, copii supradotați ai românilor rămân pe viață înaintea gărilor de unde nu-i ia niciun tren, pentru că nu au cu ce să se urce în trenuri. Aceasta este o chestiune urgentă și nu putem lăsa generațiilor viitoare o moștenire de minusuri, o moștenire de haos.
Este o nerușinare fără margini, este un atac la adresa siguranței naționale ceea ce se întâmplă cu moștenirea Gojdu, nu numai prin ceea ce face Guvernul de la Budapesta, dar și prin complicitatea Guvernului de la București. Se cunoaște, sper, că nu sunt un pornit, un damblagiu care să ceară mereu căderea Guvernului.
Și nici acum nu asta vreau eu să spun. Vreau să conștientizez, însă, acest Guvern și pe noul ministru de externe că așa ceva este inadmisibil, să existe câteva miliarde de euro într-o fundație care n-are niciun motiv să nu funcționeze și să le lași colegilor de la Budapesta, că vrei tu și o parte din mușchii tăi, să le lași acelui guvern străin contra oricărei reglementări europene, și nu numai europene. În ultimul copac din Congo – Kinshasa nu există acest tratament față de moștenirea lăsată de un generos, de un mare generos.
Reamintesc faptul că pe fondul acestei existențe de burse au crescut și s-au iluminat oameni care au săvârșit, în fruntea maselor, marele act al unității naționale de la 1 Decembrie 1918, iar acest act nu l-au săvârșit în noaptea aceea, că au fost ani de pușcărie, ani de inchiziții, ani de dificultăți, ani de sacrificii. Toate, însă, s-au petrecut pentru că a existat și această Fundație Gojdu.
Vreau să și conștientizez în fiecare dintre dumneavoastră importanța acestei fundații.
Sunt obligat de conștiința mea să salut gestul corect, normal și demn pe care l-a făcut conducerea României la Bruxelles în chestiunea Kosovo. Eu am tot vorbit aici – nu sunt singurul –, cu câteva zile înainte de plecarea spre acel moment decisiv de la Bruxelles – domnul președinte Văcăroiu își amintește ca și ceilalți membri ai Biroului permanent – cerusem ca Senatul României să ia poziție împotriva eventualei complicități a României cu ideea unei independențe unilaterale a provinciei Kosovo și pentru că ar fi un afront la adresa dialogului, prin felul unilateral în care s-ar declanșa, dar și pentru că noi trebuie să știm că tot ce se face se face ca precedent, ca precedent pentru regiuni istorice ale țării noastre. Sprijinul pe care-l dau, parcă dezinteresat, unele forțe politice și etnicoidale din răsăritul Europei independenței Kosovo este un sprijin pentru propriile lor interese și pentru spargerea țărilor din această parte de lume.
De aceea, faptul că președintele Băsescu, premierul Tăriceanu și ministrul de externe Cioroianu au mers în aceeași direcție și au respectat voința acestui popor – e drept că era mai bine să-l și întrebe înainte –, dar au respectat voința de fond a acestui popor și voința clasei politice de a nu se recunoaște eventuala independență a acestei provincii, merită salutul nostru. Sunt rare asemenea momente și, cinstit
vorbind, le-a stat bine celor trei vorbind aceeași limbă. În fond, noi ne-am săturat de mizeria acestei disoluții.
Am cerut, domnule președinte, în ocazii diferite, aici și în Biroul permanent, discutarea gravului afront pe care l-a adus colegul nostru, senatorul Markó Béla, Constituției României și liniștii din această țară. Am înaintat un document. Tot întreb de el și văd că se întâmplă ce se întâmplă, din păcate, de obicei aici, în Balcania ferice, și anume toate sunt lăsate să curgă, pentru că, oricum, supărarea va trece.
Vreau să declar că supărarea nu-mi trece nici acum, și nu-mi va trece niciodată supărarea pe o acțiune antiromânească vădită și consecventă. Vreau să discutăm aici și să luăm o poziție corectă, nu subiectiv inflamată, nu congestionat etnicistă, ci o poziție corectă, europeană în chestiunea pe care a declarat-o domnul senator Markó Belá contra României.
Vă rog, domnule președinte, să nu mai amânăm această discuție.
Poate că eu exagerez, dar în momentul în care un senator al României regretă, în mod public, patria pierdută de el la 1 Decembrie 1918 eu încep să mă întreb dacă patria câștigată de noi la 1 Decembrie 1918 este România sau Atlantida. Vă rog, domnule președinte, să țineți seama de această rugăminte a mea.
Este o perioadă tensionată, o perioadă în care se caută pentru toate vinovății. Am ajuns la situația ca, de exemplu, Ion Iliescu să fie, pe de o parte, vinovat că el, ca membru al Partidului Comunist Român, nu a făcut destul pentru dărâmarea regimului până în decembrie 1989; apoi, de alții, să fie considerat vinovat că a fost în fruntea celor care au dărâmat regimul; și, al treilea lucru, care încă nu s-a spus, dar probabil că va urma, să se vadă de ce a purtat bască atunci când era copil și să fie vinovat și pentru aceasta. Sunt chestiuni absurde. Forțele politice mai degrabă s-ar concentra pe perspectiva la care avem dreptul, decât să tot incrimineze oameni care și-au trecut viața în contul acestei țări. Putem avea orice părere despre Ion Iliescu, despre oricine, dar intrarea permanentă în zona penală cu gândul de a-i liniști și de a-i micșora pe oamenii care au în ei simțul echilibrului și au dovedit că, atunci când au condus țara, marile nenorociri de azi ne-au ocolit, deși, desigur, putem crede că se puteau face încă multe alte lucruri bune, reprezintă, după părerea mea, o nemeritată răsplată negativă, cu atât mai mult cu cât suntem chiar la începutul perioadei decembriste care ne amintește de decembrie 1989.
Din Basarabia aflăm că domnul Voronin ne consideră cel mai mare inamic al său și, tot pe aceeași filă de știri, aflăm că ministrul afacerilor externe de la Chișinău susține că Rusia nu și-a îndeplinit angajamentele asumate față de Republica Moldova și că nu și-a retras toate trupele din Moldova. Nici nu mai trebuia spusă a doua știre, era evidentă din prima, din ceea ce afirmă domnul Voronin, că trupele Moscovei sunt încă în Moldova. Pentru că este evident că un om, sub talpa unei anumite cizme – eventual, sigur, cizma se poate schimba într-un pantof modern –, are această reacție, vrea să-și dovedească excesul de zel și pune între România și partea ei de răsărit un ocean de ură și de incompatibilități. Protestez împotriva acestei deșănțate politici antiromânești a domnului respectiv.
Sigur că, între timp, Consiliul Național al Audiovizualului a lansat și un raport cu privire la calitatea limbii române. Este un dezastru felul în care se vorbește limba română, mai ales în mass-media. S-a ajuns la situația ca fete cu ochi frumoși și, uneori, și cu sâni frumoși să vorbească, de exemplu, despre sfârșitul de... week-end. I-am auzit și pe unii membri ai Guvernului vorbind despre deontologia... profesională. Ar fi, oarecum, exagerat. Poate este prea mult. Deontologia este suficientă, nu este nevoie să fie subliniat caracterul profesional al deontologiei.
Expulzarea din Republica Moldova a doi diplomați români reprezintă, iarăși, un afront la adresa noastră și, mai ales, la adresa moliciunii noastre. Încă o dată aș vrea să-i amintesc președintelui Băsescu că l-a atacat acum trei ani pe președintele Iliescu, în mod violent, pentru politica față de Republica Moldova și i-a găsit o mare vină în faptul că relațiile dintre București și Chișinău nu s-au dezvoltat corespunzător. Și eu l-am criticat mereu pe președintele Iliescu pentru o oarecare ezitare în relațiile cu Moldova, dar iată ce se dovedește azi, că poate fi și mai rău și că degeaba președintele Băsescu este foarte exigent cu alții. Să ne arate dumnealui ce pași înainte s-au făcut în cei trei ani de când conduce dumnealui această țară în relațiile cu Republica Moldova. Care sunt progresele? Că se ajunge la situația umilitoare de a fi expulzați doi diplomați români? Voronin este în stare să expulzeze întregul popor român din Moldova pentru a putea scrie în singurătate elegia polcovnicului roșu. Dar ce am făcut noi și de ce trebuia, încă o dată, demonizat Ion Iliescu, când se dovedește că nu de la el, și nu de aici vine răul cel mare, ci de sub cizma care stă – direct sau prin umbra ei – pe capul polcovnicului roșu.
## Doamnelor și domnilor senatori,
Ne putem întreba în acest decembrie 2007: ce s-a făcut din decembrie 1989 încoace? S-au făcut, desigur, și lucruri bune. S-au obținut rezultate remarcabile în unele privințe, însă, din păcate, chestiunile de fond, cele pentru care s-a revoltat acest popor, nu s-au rezolvat. Dimpotrivă, unele dintre ele au devenit și mai grave. Foarte gravă este polarizarea la care s-a ajuns, și nu pentru că s-ar fi îmbogățit unii, acesta este un fapt remarcabil și care poate fi și salutat, ci pentru că au sărăcit milioane și milioane.
Am mai spus-o, o spun și acum: „Urechile măgarului nu trebuie să crească din scurtarea picioarelor măgarului”. Jos e greu, și eu semnalez faptul că e o stare de neliniște, de nemulțumire, care s-ar putea transforma într-o nouă ridicare a oamenilor pentru drepturile lor.
Urmăriți, vă rog, ce se întâmplă în locurile în care pensionarii sunt umiliți și batjocoriți pentru o bucată de carne sau pentru un bilet la tratament. Așa ceva nu trebuia să se mai întâmple. De aceea au avut loc schimbările din România, pentru a se crea o altă relație între oameni. Polarizarea în domeniul social este catastrofală. Oamenii nu știu, în momentul de față, către ce să îndrepte protestul lor. Cum prind un ales, cum îl înjură. Nu mai au o singură țintă, Nicolae Ceaușescu, au mai multe ținte, și asta, pentru că protestul nu mai e violent, ni se pare nouă un câștig. Este un câștig momentan. Oamenii își vor da seama că trebuie să facă neapărat ceva, pentru ca noi, așa cum spunea bine domnul senator Vasile Dîncu, cu care în această privință sunt de acord, să nu devenim niște „mutanți somnolenți”. Foarte
bună formula: „mutanți somnolenți”. Dar, în același timp, nici nu putem, dragă domnule coleg, să transformăm diferențele ideologice în prăpăstii între noi. Și, într-adevăr, există o politică a răului mai mic, din care și eu mă revendic. Nu o criticați.
Eu cred invers, și anume că trebuie să ducem noi, ca partid, noi, ca grup parlamentar, o politică a răului mai mic în eventualele noastre alianțe. Asta, repet, nu înseamnă că trebuie să privim ca niște „mutanți somnolenți” starea cumplită în care se găsesc milioane de oameni. Această chestiune ne va costa și începe să ne coste și la vot. Faptul că oamenii nu mai vin la vot e o dovadă că noi nu am dus la împlinire revendicările de fond ale lui decembrie 1989.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.