Nu pot să nu vă mulțumesc pentru faptul că, spre deosebire de ceilalți colegi, mie mi-ați fixat timpul de vorbire 6 minute. Așa e întotdeauna la urmă! Sigur, n-aș putea întreba, din nou, de ce sunt eu lăsat la urmă.
Câteva idei cred că trebuie spuse cu claritate. A trecut neobservată ziua de 27 martie, când s-au împlinit 90 ani de la unirea Basarabiei cu patria mumă. Nu este momentul, probabil, să facem acum toate observațiile ce s-ar cuveni pentru această tristă aniversare, aniversarea începutului Marii Uniri într-o țară profund dezunită. Eu, totuși, am crezut că este necesar ca și la această distanță de 27 martie să evoc momentul și să mă înclin în fața a ceea ce basarabenii au făcut primii, și anume pasul îndrăzneț către România întreagă.
Pe 27 martie a încetat din viață fostul nostru coleg, omul de cultură, jurnalistul și omul politic George Pruteanu. A murit pe neașteptate, a murit absurd și a devenit, ca și alți intelectuali români, ținta preferată a unei „cocine de opinii”, o nemernică declarând încă din titlul articolului său, care apărea în ziua în care era înmormântat George Pruteanu, că a fost „un clovn ratat”. În acel articol toată otava unei neputincioase, care nici măcar să fie ratată nu este posibil – pentru că „a rata” înseamnă a avea o substanță și a nu o putea duce la împlinire –, toată otrava și mizeria umană se revărsau asupra proaspătului mormânt al omului excepțional care a fost George Pruteanu.
Nu vreau să insist, probabil că trebuie să ne obișnuim cu acest fel de viață și cu acest fel de moarte.
Acest fel de moarte, însă, ne arată că nici de murit nu ar trebui să ne simțim îndemnați să murim dacă ne așteaptă o asemenea postumitate.
Trăiesc printre noi oameni de mare valoare, am mai vorbit despre asta, pe 5 aprilie Romulus Vulpescu, marele poet și marele cărturar, a împlinit 75 de ani, iar marele prozator, un prozator cât toată limba română, Fănuș Neagu a împlinit 76 de ani. Ei, sigur, nu sunt în cele mai bune momente ale vieții lor și cred că nici uitarea nu este un mod de a încerca să le vindecăm rănile întregii vieți. Mai alaltăieri, un scriitor, Dinu Săraru, a împlinit și el 76 de ani. Îl încearcă și pe el suferințe și tristeți. Nici marele romanicer Nicolae Breban, cât e el de mândru și de vertical, nu mai e tânăr. Nici el, nici Fănuș, nici Vulpescu, nici Săraru nu și-au părăsit misiunea, cum nu și-au părăsit-o nici Eugen Simion, nici Nicolae Manolescu, criticii de vârf ai culturii naționale. Puternici, în toată lupta lor cu provocările istoriei, s-au dovedit Dumitru Radu Popescu și Dumitru Popescu, care împlinește 80 de ani, dar vârsta le e povară, cu toate ale ei. Eu am considerat că e obligatoriu să vă reamintesc numele acestea, să vă reafirm credința mea că marea cultură română există și că scriitorilor români, pictorilor români, muzicienilor români, arhitecților români, inginerilor români, descoperitorilor români, medicilor români, oamenilor de înaltă calificare, de fapt,
tuturor oamenilor care reprezintă, într-un anumit fel, geniul acestui popor li se cuvine o altă soartă decât cea pe care o trăiesc în timpul nostru.
Ați văzut cât de ușor s-a stins Sabin Bălașa. Și el a fost înjurat, chiar la niște televiziuni – una dintre ele este cea publică –, în momentul anunțării morții se scria pe ecran: „A murit pictorul familiei Ceaușescu”, de parcă asta a făcut toată viața Sabin Bălașa, creatorul de geniu.
Această nerușinare, această decapitare prin micșorare, această încercare de a face înălțimile celor din epocă egale cu pigmeii are, probabil, continuitate. Așa se întâmplă de ani și ani de zile în România. Pe niciunul dintre noi nu ne așteaptă o soartă mai bună, nu vă faceți probleme!
Dar am să vă spun și câteva lucruri legate de situația țării. Iată, în cadrul unei conferințe „Regiuni, într-o Uniune a valorilor”, de la Sovata, președintele Grupului UDMR, colegul nostru Markó Béla, a declarat următoarele: „A venit timpul să încercăm să impunem aceste identități regionale. În viitor nu trebuie să vorbim în exclusivitate despre descentralizare, trebuie să descentralizăm acțiunile în stat și bugetul, dar trebuie să subliniem importanța regândirii, reorganizării administrative a țării.”
Acest coleg al nostru consideră că reconsolidarea identităților regionale este posibilă prin revenirea la identitățile tradiționale, dar nu spune de unde începe tradiția. Probabil, el își închipuie că începe de la dumnealui și de la rudele dumnealui. Tradiția în Transilvania, ember draghe, nu se sfârșește niciodată și începe odată cu lumina culturii pe acele pământuri! A culturii române!
Și tace domnul Markó Béla, pe care l-aș ruga să se explice în Senat. În sfârșit, îl rog, în zadar, de câteva luni, chiar s-au luat și niște hotărâri, să exprimăm o anumită poziție față de unele aberații ale dumnealui, l-am atacat în Senat, am spus că e un derbedeu politic – a apărut la inițiativa asociației „Együtt, „Împreună”, condusă de valorosul scriitor, ziarist și cetățean român loial, Hajdu Gyözo, o carte care cuprinde aceste opinii –, să răspundă, să răspundă clar ce înseamnă asta: „... zonele Ținutului Secuiesc care au în comun atât tradițiile cultural-istorice, cât și interesele de dezvoltare economică. UDMR nu va sprijini creșterea atribuțiilor regiunilor de dezvoltare dacă acestea nu vor fi redesenate în sensul conformității lor cu identitățile regionale. Menținerea actualelor euroregiuni ar fi” – în opinia domnului respectiv – „o continuare, cu alte instrumente, a politicii de dinainte de 1989”. Păi eu îi spun domnului, încă o dată: regiunea autonomă maghiară nu a fost o invenție a democrației, ci o excrescență maladivă a celei mai grele perioade din istoria României, și anume anii ocupației sovietice.
Ne aduce dumnealui, fără pic de jenă, ca argument faptul că trebuie făcute regiuni ca în vremea stalinismului în România? Și de ce toată această pornire separatistă înaintea alegerilor? Ca să se obțină ce? Iarăși asistăm la licitația mizerabilă a terorii, iarăși sunt îndemnați cetățenii români de naționalitate maghiară să nu fie liniștiți, să urmeze – cum spune domnul Béla Markó într-o altă conferință, a primarilor din așa-zisul Ținut Secuiesc, de la Miercurea-Ciuc, la sfârșitul săptămânii trecute –, să urmeze precedentul Kosovo. Iată citatul: „Kosovo va crea un precedent și pentru Ținutul Secuiesc, dar și pentru celelalte minorități din Europa.” Când am spus aici că asta ne așteaptă după Kosovo, am avut în vedere acest tip de reacție. Președintele României a răspuns atunci că nici vorbă, știe dumnealui bine, nici vorbă. Premierul, nici vorbă. Uite că e vorbă! Precedentul Kosovo
este invocat, și asta nu în folosul minorității maghiare, și nici în folosul majorității românești.
Pe acest fond, vin în Ardeal tot felul de formații de rock, cum ar fi „Carpatia”, cu piese revizioniste și iredentiste. Iată titluri din repertoriul acestei formații: „Așa a fost, așa va fi!”, „Unde sunteți, secui?”, „Cu foc, cu fier”, „Roșu, alb, verde”, „Pentru Dumnezeu, pentru țară!” și, mai ales, „Să piară Trianonul!”. Concertele sunt promovate și susținute de Asociația tinerilor maghiari din Ardeal și de Mișcarea tinerilor din cele 64 de comitate, cunoscute pentru activitatea lor în favoarea anulării caracterului național unitar al statului român. De altfel, membrii formației „Carpatia” au fost primiți în rândurile Ordinului vitejilor din Ungaria, organizație care și-a asumat punerea în practică a idealurilor lui Horthy Miklós.
Și toate acestea se întâmplă ca într-o țară pustie, o țară în care nu există autorități, nu există lege, nu există Constituție, există numai provocări, pregătiri de secesiune și un surâs general îngăduitor și complice.
În răsăritul ființei noastre naționale același nefericit nume de votcă, Smirnov, atacă România spunând că: „Tiraspolul sărbătorește 64 de ani de la eliberarea orașului de agresorii fasciști germano-români. 970 de zile au domnit fasciștii români pe pământul Transnistriei. Prin foc și sabie impuneau ei aici, cu forța, civilizația românească, visând la sclavi docili și pământuri bogate.” Iarăși, lipsă de reacție. Sigur că el nu există din punct de vedere formal, dar aceste vorbe încarcă negativ bordul țării noastre.
## Doamnelor și domnilor,
Vreau să vă aduc la cunoștință o altă situație, de data aceasta internă. Tot lucrând noi cu comisia aceea care n-are niciun spor, pentru că nu se prezintă cei care trebuie să fie audiați, am aflat, de exemplu, de niște contracte ale Televiziunii Române, încheiate pe toată durata existenței serialelor pe care le-au cumpărat cei din conducerea Televiziunii. Pe toată perioada existenței serialelor! Cheltuielile anuale sunt cuprinse între 3 și 5 milioane de euro, iar clauza cea mai „încurajatoare” este aceea care prevede majorarea sumelor plătite cu 20% în fiecare an. O altă clauză, la fel de frumoasă, la fel de încurajatoare prevede că TVR este obligată, în fiecare an, să mai achiziționeze cel puțin câte un serial din aceeași categorie de la aceiași autori. Aceasta este politica dementă pe care au dus-o cei care au condus Televiziunea Română. Și, de aceea, noi, cu toții, suntem acum arhitecții unei imense găuri negre. Trebuie făcut neapărat ceva. Noi sperăm să încheiem, măcar în mare, ancheta noastră și să trecem la altceva.
Ultima problemă pe care vreau să v-o ridic este cea privitoare la sporirea rolului și implicării serviciilor de informații. Pe nesimțite, ne întoarcem la cele mai grele momente din istoria României sub aspectul protecției individului și sub aspectul protecției drepturilor sale. La CSAT s-a luat o decizie pe care publicul n-a fost în măsură să o afle, care privește sporirea drepturilor celor care ne urmăresc și ne ascultă. Eu vreau să atrag atenția asupra acestui fapt și să spun că marile probleme de orientare a țării nu se hotărăsc nici în CSAT, nici în Guvern, ci în Parlament. Cer CSAT să ne prezinte documentele pe care le-a gândit pentru a vedea și noi și a aproba direcția în care vor să ne ducă mai-marii țării.
Nu sunt deloc încântat nici de ceea ce s-a întâmplat la Ministerul Afacerilor Externe. S-au făcut greșeli, desigur. Toată situația românului care a rămas de izbeliște în Polonia și a murit în felul în care a murit trebuie însă cercetată cu obiectivitate, și oricât de critici am fi noi la adresa fostului
ministru, cel care și-a dat demisia, ar trebui să nu strivim o personalitate tânără care are și multe calități și care are, probabil, și un viitor pe care ar trebui să i-l protejăm. Nu mi se pare că merită Adrian Cioroianu, colegul nostru de Senat, acest tratament, nu mi se pare că, spunându-i ceea ce trebuie să i se spună, e normal să-l încărcăm pe el de vinovății pe care nu le are. Cercetarea atentă a datelor problemei ne arată că nu avea de unde și cum să știe ceea ce se întâmpa în Polonia.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.