Biró Rozalia Ibolya

## Domnule președinte,

## Stimați colegi,

## Doamnelor și domnilor,

Astăzi doresc să vă atrag atenția asupra unui subiect mai puțin dezbătut și, din păcate, neglijat. Mă refer la provocările și la dificultățile copiilor născuți în familii ai căror membri au dizabilități de auz și de vorbire.

Deoarece părinții lor nu pot auzi sau vorbi, acești copii nu pot învăța o limbă și fără limbă ei nu pot să comunice cu ceilalți, să se exprime sau să învețe la fel de ușor ca și ceilalți copii. Dar, cu ajutor din timp, copiii aceștia pot învăța o limbă ca orice alt copil. Dar, pentru aceasta, au nevoie de implicare din exteriorul familiei. Din păcate, resursele cele mai importante nu pot fi pentru acești copii propriii lor părinți, ci persoane din exteriorul celulei familiale, care nu suferă din pricina unor dizabilități de auz și de vorbire și care îi pot însoți în procesul de învățare a limbajului. Fără acest sprijin, șansele pe care un copil normal, dar născut în sânul unei familii ai cărei membri au dificultăți de auz, le poate avea pentru a se dezvolta corespunzător sunt, din păcate, foarte mici.

Așa cum ne arată specialiștii în psihologie, un copil învață limba foarte repede în primii ani de viață. Este important ca problema de auz a părinților să nu ai aibă un impact negativ asupra copilului și ca acesta să primească ajutor eficient și, mai ales, la timp. În caz contrar, cei mai buni ani pentru învățarea abilităților de comunicare sunt pierduți (de la naștere la șapte ani). Cu cât un copil începe mai devreme să învețe limba și să comunice, cu atât poate învăța mai multe. Copiii folosesc comunicarea pentru a învăța despre lume, pentru a relaționa cu ceilalți, pentru a se exprima, pentru a gândi și a-și dezvolta propriile idei. Fără o anumită formă de comunicare, un copil nu-și poate dezvolta pe deplin mintea sau abilitățile. Cu cât un copil poate învăța limba, cu atât mai mult el poate înțelege lumea din jur, poate să gândească și să-și facă planuri, să dezvolte legături strânse cu cei din jur.

Este nevoie să ne implicăm pentru a ne asigura că acești copii beneficiază de șansele la care au drept. În primul rând, un copil născut într-o familie ai cărei membri au deficiențe de auz și de vorbire trebuie supravegheat îndeaproape și supus unor teste specifice pentru a se stabili dacă aude sau nu bine. Dacă se dovedește că este auzitor, problema se pune ca pentru un copil dintr-o familie normală. Aceeași va fi și colectivitatea în care acest copil se va integra. Cu siguranță veți fi de acord că ar fi total greșit ca acesta să urmeze cursurile unei școli speciale.

Trebuie avut în vedere faptul că există două tipuri de limbaj: limbaj activ (în care copilul înțelege și exprimă prin cuvinte ce are de spus) și limbaj pasiv (în care rămâne doar la stadiul de a înțelege). Chiar dacă un copil folosește doar limbajul pasiv până la doi ani, aceasta nu înseamnă că nu este normal din punct de vedere medical și pedagogic. În plus, până la doi ani, limbajul are o dezvoltare explozivă. Copilul va face trecerea de la cuvinte izolate la propoziții elaborate, formate din două sau trei cuvinte, care sunt însă afectate de specificul limbajului propriu.