Cristina Mariana Stocheci

Domnule președinte, Stimați colegi,

Doar un an ne mai desparte de centenar. Suntem astăzi în pragul unui veac de la Marea Unire. Și „unire” trebuie să fie cuvântul-cheie în această solemnă zi națională, dar și în toate celelalte zile ale anului, în care prea des lăsăm diferențele dintre noi să ne dezbine. Unire înțeleasă ca solidaritate, ca vindecare a rănilor trecutului și colaborare de bună-credință între toți românii, pentru atingerea unor idealuri comune, pentru bunăstarea fiecăruia în parte și a tuturor împreună, pentru recimentarea unei identități românești, crăpată de timp și de încercările istoriei.

Nu doresc ca această solidaritate să fie doar un cuvânt frumos și gol pe dinăuntru, o formă fără fond, pe care o scoatem din cutie doar la zi mare. Ceea ce îmi doresc pentru neamul nostru este să găsim puterea de a o trăi și de a o înțelege în modul cel mai personal cu putință, iar această înțelegere trebuie să aibă la bază adevărul fundamentat

că țara e mai mult decât pământul pe care călcăm. Sunt oamenii care ne-au creat, sunt oamenii care ne-au format, cei care ne sunt mereu aproape, datorită cărora și pentru care ne trăim viața.

Românii nu sunt o noțiune abstractă, un popor care poate fi definit ușor, prin câteva trăsături bune sau rele, după percepția și intenția privitorului. Ei sunt bunicii care ne-au spus povești, în viața lor plină de râsete și lacrimi, de trudă și, în final, de seninătate, ei sunt părinții care ne-au crescut cu dragoste și sacrificiu, așa cum s-au priceput mai bine. Ei sunt prietenii vechi cu care am descoperit viața în tinerețe și cu care ne depănăm amintirile cu drag și acum, sunt profesorii pe care i-am respectat și sunt copiii și nepoții noștri, pentru care cu toții, indiferent de ideologie, de orientare, de meserie sau de categorie socială, ne dorim ce are viața mai bun de oferit. Românii sunt viețile care au făcut-o posibilă pe a noastră și cei ale căror vieți e datoria noastră să le facem mai bune.

Sigur că nu suntem un popor perfect, așa cum omul nu poate fi atins de perfecțiune, dar destinele noastre sunt unite de firul indestructibil al unui trecut care ne-a modelat, de asemănările pe care le recunoaștem privindu-i pe cei de lângă noi, de familiaritatea reconfortantă a unei culturi comune și de aspirațiile de a trăi în pace și prosperitate în locul din care ne tragem rădăcinile.

A fi român nu este ceva ce ți se poate lua sau la care poți renunța. E mai mult decât o naționalitate, mai mult decât o cetățenie, e o parte a identității noastre. Aș vrea să înțelegem că a încerca să-ți renegi originile românești înseamnă a-ți renega o parte din tine, lăsând în urmă un gol ce nu poate fi umplut.

Istoria noastră a fost una tumultoasă. Cu unii a fost puțin mai blândă, pe alții i-a lovit nedrept și greu. Ce contează cel mai mult în aceste vremuri tulburi pentru România, pentru Europa și pentru lumea în întregimea ei este ca noi, românii, să învățăm să ne punem deoparte diferențele care ne dezbină și să încercăm să ne dăm unul celuilalt o șansă, în virtutea lucrurilor care ne unesc. Să ne vedem propria imagine în celălalt și să exersăm încrederea, umanitatea și toleranța, începând cu cei de lângă noi. Să nu ne temem să dialogăm, să ne întrebăm, să ne cunoaștem, să nu fim atât de preocupați încât să uităm să întindem o mână de ajutor celor aflați în dificultate, să nu fim prea mândri pentru a ne sfătui cu ceilalți despre lucrurile care ne privesc sau prea orgolioși pentru a lucra împreună cu semenii noștri pentru a ne transforma visele în realitate.