Ilie Sârbu

## Domnule președinte, Stimați colegi,

N-am să intru în detalii tehnice vizavi de ceea ce e în lege, vizavi de ceea ce spune Guvernul. Am de pus o întrebare. Am văzut cu toții situații care, de-a dreptul, ne-au – hai să nu folosesc cuvinte mari – întristat. Ce să mai constați un handicap, când un om îți vine fără un picior? Îl aduce în cărucior, îl ține în căldură, la 40 de grade, ca să vadă nu știu care medic dacă i-a crescut piciorul.

Astea sunt cazurile pe care le-am văzut. Nu știu dacă ministerul s-a gândit să le rezolve. Înțeleg că depinde și de consiliul județean, și de comisiile de la județ. Nu putem face o lege clară, precisă, și pe oamenii care au situații de genul acesta să nu-i mai vadă nimeni. Nu insinuez că sunt chemați să-i vadă la comisiile acestea, că ar trebui să mai și dea ceva... că aceasta ar fi dezastruos, ar fi dincolo de ceea ce am putea accepta și înțelege! Dar ministerul, dacă tot spune acum că nu e bună legea aceasta, și nu mă refer la ea, chiar dacă vine din partea unor colegi de-ai noștri...

Dar când vine Guvernul să clarifice o situație care există? O vedem cu toții, ne oripilăm, la televizor... ne și angajăm că vom face, că vom drege... Trece evenimentul. La anul, când se duc iarăși în cărucioare, iar îi ține în soare sau poate plouă atunci, sau o fi frig și îi mută toamna... iar ieșim, iar spunem că vom veni să facem o lege.

Dacă doamna... sigur, nu depinde numai de dânsa, dar depinde și de noi. Dacă aș fi foarte convins că legea asta rezolvă tot, am da votul – toți colegii de aici – eu cred, cu bună credință și dincolo de punctul dumneavoastră de vedere, că ați văzut că începem să nu mai respectăm toate punctele dumneavoastră.

Eu știu cum vin, că nu vin de la Guvern. Vin de la minister, acolo le lucrează niște funcționari, vi le dau dumneavoastră în grabă... Hai, și la Cameră, și la Senat... și veniți cu ele și le prezentați.

Sigur, se duc și la Guvern. Dar eu cred că ar trebui... problemele astea care sunt foarte serioase și care țin de oameni necăjiți, de oameni disperați – nu mă refer acum la categoriile celor care importă mașini de lux și bijuterii, și nu știu ce ambarcațiuni –, există o categorie de oameni disperați, oameni care sunt... nu vorbim aici de bani, că, dacă am vorbi de sume de bani, aș înțelege reținerea Guvernului: nu suntem de acord, că n-avem de unde acoperi.

E adevărat, haideți.. Luăm de undeva, luăm din indemnizațiile care se dau celor cu salarii numite, până la un moment dat, „nesimțite”.

Tot așa au rămas. Nu știu dacă erau atunci „nesimțite”, astăzi sunt la fel de „nesimțite” sau de bune, că, poate, sunt bune. N-am făcut nici noi nimic să le aducem la nivelul la care să nu fie dincolo de ceea ce poate să primească un salariat din România pentru ceea ce face.

Nu vorbesc aici de sume de bani. Poate doamna secretar de stat o să transmită doamnei ministru și doamna ministru Guvernului, că e o categorie disperată din România care nu pentru bani se bate. Acum nu cer mai mult, că știu că nu li se dă, că o să li se explice de ce nu li se dă, cum nu se poate, dar măcar de acest drept elementar de a nu-i mai pune pe drumuri, de a nu-i mai chinui pe cei cu handicap constatat tot de comisii, prin legile dumneavoastră – pe care le-ați dat – să nu-i mai pună pe drumuri.