Cristian Rădulescu

Domnule președinte, Stimați colegi,

Oricum, suntem puțini și, oricum, mai avem 5 minute de lucru. Este o întrerupere bine-venită pe această dezbatere, fiindcă sunt convins că puțini dintre noi am avut interesul specific pentru a ne apleca asupra legii și, cu atât mai mult, asupra amendamentelor care au fost făcute. Weekendul acesta va fi prilejul bine-venit pentru ca, dacă acest subiect ne interesează, să dedicăm câteva minute studiului inițiativei și amendamentelor.

V-am spus de la început că nu este unul dintre acele acte normative care să treacă în neatenția generală și, uitându-ne doar cine e inițiatorul și ce a spus comisia, observați că și în coaliția de guvernare sunt puncte de vedere care, în unele aspecte, diferă. O să vă rog chiar, până la reluarea dezbaterii asupra acestui subiect, să vă aplecați asupra textelor și să vedeți cum ați proceda dumneavoastră.

În orice caz, vreau să spun, ca declarație de principiu: resping din capul locului ideea că cetățenii români sunt niște traficanți de organe de copii. Dacă odată s-o fi întâmplat treaba asta – eu, oricum, cred că legenda depășește fenomenul adevărat –, sigur că trebuiau să fie luate niște măsuri în acele direcții, și acum nu putem să spunem că nu mai facem un lucru bun, fiindcă considerăm că sistemul nu are posibilitatea să se apere, să corecteze, să reglementeze și să ia măsuri.

Resping, totodată, din capul locului, faptul că un număr de cetățeni români din străinătate – cu care, de altfel, ne mândrim, care aduc o mulțime de bani în țară și aduc partidelor voturi, unora mai puține, altora mai multe și așa mai departe, dar pe care îi căutăm tot timpul –, în momentul acesta, sunt discriminați în mod categoric. Cei care sunt în țară pot să adopte copii, dar iată că nu prea îi adoptă. Există un mare număr de copii care stau prin instituțiile de profil. Cei din străinătate, care vor să facă acest lucru, trebuie să se așeze la coadă, după procedurile din țările respective, după cetățenii americani, canadieni – care or mai fi –, și, dacă le vine vreodată rândul, o să adopte un copil din Vietnam, unul din Uganda sau unul din Kenya, pentru că ei nu pot să adopte copii români. De ce? Fiindcă într-o anumită perioadă nefericită, când se făceau excese și când s-a și pus într-o lumină total nefavorabil acest fenomen, printre altele, de prea onorabila doamnă Emma Nicholson, pe care o cita domnul senator Radu F. Alexandru, în acea perioadă s-a zis: „adopția internațională la români e interzisă, fiindcă românii fac din copii piese de schimb”.

Eu cred că trebuie să remarcăm că am intrat într-o altă perioadă. Față de momentul respectiv, eu zic că românii nu mai fac aceste lucruri, față de momentul respectiv, cred că statul, în România, cu componentele sale care acționează, s-a întărit și, față de acel moment, sunt câteva milioane de români care trăiesc în străinătate. Eu nu mă refer la presiunile Comisiei Europene sau ale altor foruri europene, mă refer la presiunile, printre altele... Numai eu am patru familii de prieteni care mă tot întreabă dacă nu suntem în stare să reglementăm odată această chestiune, și cred că fiecare dintre voi aveți niște prieteni în străinătate care ar vrea să înfieze un copil din România, nu ca să-l facă bucăți... și asta îmi displace profund.