Radu Ciuceanu

## Domnule prezident,

## Stimat auditoriu,

Interpelarea mea este adresatã domnilor miniºtri Mircea Geoanã ºi Rãzvan Theodorescu. ”Commedia dellÕ arteÒ

Mã apropiu de fericire, ca un veritabil _beato Angelico_ ºi, în definitiv, de ce nu aº fi un fra Angelico? Toate lucrurile merg bine... În þarã se simte cãpãstrul pus pe telegarii pe care pânã deunãzi nu reuºise încã nimeni sã-i domoleascã, iar cãruþa, respectiv þara, sireaca, zãcea, pânã mai ieri, dezghiocatã în ºanþ. Acum, însã, drumul pare drept ºi pavat, iar grijile s-au spulberat ca norii pe cerul de primãvarã. Drept urmare, ne putem arunca privirea peste umãr ºi sã facem câþiva paºi... în istorie.

A fost odatã ca niciodatã, a fost un copil urgisit, de neam mare, ajuns rege fãrã coroanã, într-o þarã de la Dunãrea de jos. A avut ghinioane peste ghinioane ºi cel mai mare, mi se pare, a fost acela, dincolo de existenþa unei familii ”destrãmateÒ ºi de prezenþa unui pãrinte dezertor ºi sperjur, criminal ºi arghirofil, de a nu fi avut curajul sã se clãdeascã singur, la vârsta când cei unºi de Domnul îºi dau dimensiunea propriei lor valori, iar curajul unui monarh nu poate fi mai prejos decât eroismul ultimului sãu soldat, ci se mãsoarã în momentele când þara îi solicitã ºi lui chiar supremul sacrificiu al vieþii.

Or, tocmai aceastã virtute a eroismului, care nu este obligatorie pentru cetãþeanul de rând, pentru capetele încoronate devine reprezentativã ºi permanentã. Din pãcate, regelui Mihai i-a lipsit aproape în totalitate, excepþie fãcând greva regalã din 1945.

Se spune cã un rege este asemeni preotului, care nu umblã cu jumãtãþi de mãsurã: ori te rãscumpãrã în faþa lui Dumnezeu, ori te pierde în stihiile iadului.

Ce ar mai fi avut de pierdut regele nostru în 1947, când i s-a fluturat în faþa ochilor abdicarea? ªi ce s-ar fi întâmplat dacã refuza semnãtura? Evident, foarte puþine primejdii, cãci era exclusã posibilitatea unei arestãri ºi a unui voiaj în Siberia întrucât Stalin îl decorase nu demult cu cel mai înalt ordin sovietic. De partea cealaltã, multã ºi foarte multã demnitate, cu cât ºi pentru un rege existã o expiere a greºelilor comise (cel puþin în faþa supuºilor sãi); ºi imaginea execuþiei din Valea Piersicilor, cu trupul Mareºalului mustind de sânge, ar fi trebuit sã-l urmãreascã nu numai în ziua de 1 iunie 1946, când pleacã surâzând cãtre reºedinþa regalã din Sinaia, dar ºi în anii cei lungi ai despãrþirii de þarã.

La acest refuz al curajului se mai adaugã un fapt de o importanþã ºi semnificaþie capitalã. Ani de zile prezenþa sa peste hotare a însemnat pentru milioane de români întemniþaþi în propria lor þarã un simbol al rezistenþei faþã de ocupantul sovietic ºi nãimiþii sãi. Din pãcate, regele Mihai a fost departe de aceastã speranþã a continuitãþii monarhice prin simþire ºi mai ales prin limbã.

De aceea socotim cã faptul de a nu-ºi fi învãþat fiicele timp de 22 de ani o boabã pre limba pãrinþilor sãi, dintr-o þarã atât de ospitalierã ºi generoasã, valoreazã ºi rãmâne a doua ºi adevãrata lui abdicare (de data aceasta, neimpusã de nimeni).