Mihai Niță

„Dragostea de patrie este cea dintâi religie a omului civilizat”

Aud împrejur oameni care-și declară senzația de greață la gândul că aparțin poporului român.* Oameni pe care-i cunosc sau pe care nu-i cunosc, oameni de rând, personalități care s-au afirmat în diverse medii profesionale, români plecați la muncă în străinătate. Au vârste diferite, educație diferită. Unii săraci, nu neapărat cu duhul, alții care posedă bunuri materiale valoroase.

Pornirea lor este vehementă. Acești oameni condamnă neputința, răutatea, lașitatea, prostia poporului român. Este dreptul lor firesc la opinie, reacția lor publică fiind cauzată, uneori, de comportamentul aberant sau abuziv al statului român față de ei, față de o mare parte din populația acestei țări frumoase, numită România. Se regăsesc printre detractorii poporului român și persoane care, într-un fel sau altul, au beneficiat de oportunitățile pe care același stat le-a creat pentru cetățeni, conform Constituției republicii.

Mă întorc cu sfială în perioada copilăriei mele. Cu sfială, pentru că, pervertit de transformările petrecute în țara noastră timp de peste o jumătate de secol, de când memoria mi-a fost imprimată cu amintiri, mă simt maculat în mijlocul celor pe care i-am cunoscut la vârsta inocenței. Parcă n-aș mai avea curajul să-i privesc în ochi. Unii dintre ei, cei mai mulți, s-au dus de multă vreme în țărâna lui Dumnezeu. Străbunici, bunici, părinți, înaintașii lor, despre care ne povesteau frumos nouă, celor mici pe atunci.

Ne povățuiau, pregătindu-ne pentru viață și folosind mereu puterea exemplului. Din vocabularul lor simplu, frumos curgător, am reținut, pentru totdeauna, cuvinte precum: rușine, cinste, respect, onoare, bună-cuviință, sinceritate, milă, pedeapsă, patriotism. Grija lor plină de blândețe izvora din sufletul curat, din prospețimea minții, dintr-o generozitate nesfârșită, de care mi-e dor. Îi venerau pe eroii care s-au jertfit pentru țară, de-a lungul istoriei, vorbeau cu pioșenie despre străbunii lor, plecați în altă lume. Ne istoriseau, uneori cu revoltă, alteori cu resemnare, despre grozăviile prin care trecuseră în volbura istoriei, despre credință și trădare, despre iubire, despre constrângeri și, rareori, despre osândă. Asta era lumea satului în care am văzut lumina zilei, într-o familie care se bucura de respectul concetățenilor.