Culiță Tărâță

După 20 de ani de tranziție, care au marcat trecerea de la o lume imposibilă la alta insuportabilă, România nu și-a mai putut păstra industria ei modernă, cu marile uzine și combinate metalurgice, constructoare de mașini, ori chimice, cu puternicele ei rafinării și instalații petrochimice, ca și sistemul bancar autohton, care au intrat în mâinile capitaliștilor străini. Dar cea mai grea lovitură pe care românii au primit-o în această perioadă de apocalipsă a constituit-o distrugerea nu doar nechibzuită, ci mai degrabă programată, a agriculturii. Într-un vârtej scelerat, în care și-au dat mâna săteni și orășeni, de la premier până la ultimul paznic de saivan, o imensă avuție colectivă, construită prin mari sacrificii și muncă asiduă, s-a năruit.

Dintr-o țară cu o agricultură modernă, bine-cunoscută pe piața externă pentru exporturile de cereale și produse alimentare, România este nevoită să importe astăzi 70% din necesarul de carne de porc, precum și mari cantități de grâu, porumb, lapte, unt, ouă și alte alimente. Producția autohtonă de tractoare, circa 40.000 pe an, a fost pusă pe butuci, ca și cea de îngrășăminte chimice și erbicide.

Un asalt barbar s-a dat asupra sistemului de irigații, care a fost distrus cu desăvârșire. Rezultatul este cât se poate de concludent. Anul acesta au fost irigate, cu prețul unor costuri greu de suportat, doar 200.000 de hectare, față de cele peste trei milioane din 1989.

Lipsa unor asemenea pârghii menite să stimuleze creșterea producției agricole, cum sunt mecanizarea, chimizarea, irigarea, coroborată cu vitregiile climatice, a făcut ca, în acest an, de pe cele 2,2 milioane de hectare cultivate cu grâu să se obțină 5,2 milioane de tone, adică o producție care abia depășește 2.000 de kilograme la hectar, proprie unei agriculturi de subzistență. Reprezentanții ministerului de resort ne asigură că cel puțin până la primăvara viitoare nu vom importa grâu. Dar asta depinde în mare măsură de verdictul pe care-l va emite Institutul de Bioresurse Alimentare, care analizează calitatea grâului autohton din producția anului 2009. Ne facem singuri curaj că agricultura ne-ar putea ține pe verticală, dar constatăm cu amărăciune că ponderea acestui sector în PIB a scăzut de la 12,6% în 2004, la 7,1% în 2008, rostogolirea pe tobogan continuând și în acest an, când am fi avut nevoie imperios de o producție cerealieră și animalieră mare, care să mai amelioreze efectele grave ale crizei economice cu care ne confruntăm.

Toate guvernările care au gestionat țara în ultimii 20 de ani sunt vinovate de marile dezastre din agricultură. Niciunul dintre ele n-a înțeles că o agricultură de performanță nu se

poate face, nicăieri în lume, fără bani, cu atât mai puțin la noi, unde acest sector vital a fost complet decapitalizat.

Autoritățile statului și alte instituții implicate în strategii agricole pe termen lung ori pentru asigurarea producției curente n-au înțeles că, pentru a-și cultiva ogorul, orice agricultor are nevoie de bani. În acest sens, o dovadă pe cât de concludentă, pe atât de gravă o constituie cele 2 milioane de hectare rămase pârloagă în acest an. În mod real, micul fermier nu are bani, iar sprijinul statului seamănă a parodie.