Culiță Tărâță

După prefacerile structurale din veacul trecut, mai mult sau mai puțin benefice, în timpul cărora s-a aflat când sub bagheta marii proprietăți moșierești, când sub zodia micii și neputincioasei gospodării țărănești, pentru ca mai apoi să treacă prin zguduitoarea aventură colhoznică de tip stalinist, agricultura românească s-a reîntors la stadiul ei de subzistență din perioada interbelică.

Ideea cooperativizării agriculturii nu este una de sorginte exclusiv comunistă. Cooperatismul, ca soluție salvatoare a lumii agrare, s-a născut cu mult înaintea apariției colhozurilor sovietice, cooperative agricole existând în SUA de mai bine de o sută de ani, în timp ce altele apărute în perioada de după cel de Al Doilea Război Mondial se dovedesc deosebit de viabile într-o serie de țări ca Israel, China și fostele state socialiste.

La noi, încă de pe la 1900, mari personalități politice, precum și remarcabili economiști și cărturari de vază ca: Spiru Haret, Constantin Stere, I. G. Duca, Constantin Rădulescu-Motru, Mihail Ralea, dar mai cu seamă Ion Mihalache, unul dintre doctrinarii și susținătorii fervenți ai statului țărănesc și democrației rurale, forma sa embrionară de organizare, considerau că doar mișcarea cooperatistă, care să se implice în toată structura organică a economiei agrare, este în măsură să ducă la valorificarea optimă, cantitativă și calitativă a producției rurale.

În modul în care a realizat cooperativizarea agriculturii în țara noastră, prin teroare și dictat, regimul totalitarist n-a ținut seama de faptul că individualismul atât de pronunțat al săteanului izvorăște din dragostea lui sfântă pentru glia pe care a moștenit-o din tată-n fiu, de mai bine de un mileniu, dar și din ideea, deloc preconcepută, că pe lângă mașini și unelte, producția agricolă depinde și de virtuțile sufletești ale țăranului.

Dincolo de abuzurile grave care au stat la baza cooperativizării forțate, dincolo de încercările nefaste de a transforma proprietatea privată asupra pământului într-una a întregului popor și de modul aberant de retribuire a muncii în CAP-uri, cooperativizarea a însemnat un mare pas înainte pe calea făuririi marii gospodării rurale și a modernizării

agriculturii românești pe care, din păcate, n-am știut să-l valorificăm.

Căzuți pradă promisiunilor demagogice ale unor șarlatani care urmăreau destrămarea cooperativelor agricole, țăranii au pornit, în multe sate, ca în 1907, cu toporul și furca să distrugă magazii, grajduri, saivane, ferme de păsări, ateliere și sistemele de irigații, încercând să apuce fiecare vreo fărâmă din imensul dezastru.

Partea leului – terenuri, mașini, animale, păsări și alte bunuri, a încăput însă pe mâna mafioților, mulți dintre ei transformându-se astăzi în noii moșieri și ciocoi ai țării.

Destrămarea cooperativelor agricole, asociate cu politica de nepăsare a guvernelor care s-au perindat la cârma țării după 1990, constituie cauza esențială a degradării agriculturii noastre. După datele ministerului de resort, rezultă că marea proprietate cooperatistă s-a fărâmițat în peste 3,9 milioane de parcele, multe sub un hectar, fiind arate cu plugul, întreținute cu sapa și recoltate cu secera și coasa, ca în urmă cu sute de ani.