Filip Georgescu

După un deceniu și jumătate de bâjbâieli în demersul revenirii la relațiile capitaliste de producție, privatizarea societăților de stat, realizată sub semnul unei corupții generalizate, se apropie de sfârșit. Cele 600–700 de întreprinderi economice de importanță secundară care se mai află în proprietate publică vor face și ele în scurt timp obiectul unor tranzacții mai mult sau mai puțin benefice pentru români. Dacă ne gândim că „Sidex”, ALRO, „Petrom”, „Petromidia”, BCR și mulți alți piloni ai economiei naționale au fost vânduți la prețuri derizorii, uneori sub nivelul comisioanelor încasate de „negustorii guvernamentali”, la fel de isteți ca legendarul nostru erou popular Tândală, cel ce vindea carul cu boi pe o gâscă, atunci putem spune că privatizarea a constituit cel mai mare jaf cunoscut vreodată, care a pricinuit țării prejudicii de zeci de miliarde de euro.

Am vândut gigantul „Sidex” la un preț de 30 de ori mai mic decât cel pe care-l solicită autoritățile de la Kiev pentru Combinatul Siderurgic de la Krivoirog, similar cu cel de la Galați. Am dat pe nimica toată ALRO, când aluminiul a devenit un material strategic. Am făcut pomană fără lumânare cu „Petrom”-ul (înstrăinat la un preț de 20–30 de ori mai mic decât cel real), încât, pe bună dreptate, ziarul „Kronen Zeitung” scria după încheierea tranzacției: „Atunci când OMV a cumpărat «Petrom»-ul din România, a cumpărat, de fapt, o a doua Austrie”.

Și încă o anomalie: adepții înfocați ai privatizării nu sunt capabili să explice de ce statul român a fost obligat să renunțe la patrimoniul său, intrat în parte în proprietatea altor state (Austria, Grecia, Franța).

Și iată, în aceste zile, pe tapet se află o nouă privatizare cu cântec – „Antibiotice” Iași, capabilă să aducă noi și mari prejudicii țării, îndeosebi pe termen lung, pe care Cabinetul Tăriceanu refuză să le ia în calcul.

Principalul argument pentru accelerarea haotică a privatizării a fost acela că statul este un administrator prost, care decapitalizează societățile aflate în patrimoniul său.

Contrar unei asemenea gogorițe, „Antibiotice” Iași se dovedește o companie de stat rentabilă, cu o cotă de piață de 3,1% în 2007, cu o cifră de afaceri de 68,5 milioane de euro și un profit brut de 10 milioane de euro realizat anul trecut. Mai mult, societatea ieșeană se află în fața unor perspective optimiste. În 2012 profitul său va fi de trei ori mai mare decât anul trecut, iar investițiile de dezvoltare pentru perioada 2008–2012 vor fi de 20 milioane de euro. Atunci, de ce trebuie neapărat vândută o asemenea societate profitabilă? Cine are interesul să mătrășească și ultimul șurub românesc? Nu cumva cei care dau în strepezi după această privatizare au interesele lor meschine, pe care nu vor să le scape în puținul timp pe care îl mai au de stat la guvernare?

Se știe că societatea ieșeană este una de importanță strategică. Ce ne facem în cazul unor epidemii, calamități sau confruntări armate? Cumpărăm antibiotice la prețuri exorbitante, fiindcă nu le mai avem pe ale noastre la costuri rezonabile? Dar dacă noul patron va renunța la profilul actual al societății, mai cu seamă că licitația cu strigare nu-l împiedică să recurgă la un asemenea gest, și se va apuca să fabrice cosmetice sau nasturi?! Nu cumva cumpărătorul este interesat de cele 40 de hectare din jurul societății, pe care ar putea să le vândă extrem de benefic, cu 2.000 de euro metrul pătrat? Și, în ultimă instanță, nu cumva în spatele acestei privatizări grăbite sau mai ales suspecte stă vreo mare companie străină de medicamente, care vrea să scoată „Antibiotice” Iași nu numai de pe piața externă, dar și de pe piața internă, pentru a ni se impune un monopol și în această privință?