Adrian Mocanu

„Este posibil oare un Armageddon financiar?”

Una dintre cele mai sumbre previziuni asupra economiei globale a fost făcută de Marc Faber, analist elvețian de investiții, în ediția din luna septembrie anul curent a „The Gloom, Boom & Doom Report”, potrivit căreia „viitorul va fi un dezastru total, cu colapsul sistemului capitalist, așa cum îl știm noi astăzi, cu războaie, cu mari datorii guvernamentale și cu sărăcirea unor largi segmente din populația occidentală”. Faber a adăugat că pachetele stimulative acordate de guverne în contextul crizei economice „nu au rezolvat problemele, ci doar le-au amânat”.

Economia globală a avut un _boom_ din anul 2002 până în 2007, cu un apogeu atins probabil la sfârșitul anului 2006. După această perioadă prolifică, creșterea economiei lumii a mai încetinit, iar între septembrie 2008 și martie 2009 am căzut în gol din vârful piramidei. „Acum, aflați la baza piramidei, ne putem aștepta la o oarecare recuperare, dar în niciun caz nu ne vom întoarce la prosperitatea din anul 2006, la acel tip de creștere a economiei”, a afirmat Faber.

În România, încă din anul 2007, analiștii economici au avertizat cu privire la ce ne va aduce continuarea creșterii deficitului de cont curent extern, care, pe lângă faptul că era disproporționat față de dimensiunile economiei, era complet dezechilibrat, deoarece se producea nu pentru impulsionarea investițiilor, ci pentru creșterea consumului. Însă Guvernul de atunci nu a reacționat la astfel de avertismente. Răul mare a apucat să fie făcut și este probabil iremediabil.

N-a trecut o perioadă mare de timp și consecințele expansiunii datoriei externe au început să apară: datoria externă ce trecea în contul României urcase deja pe la 70 miliarde de euro. Ceea ce o distingea în special era nu dimensiunea în sine, ci structura ei terifiantă: cea mai mare parte (aproximativ 55 miliarde de euro) nici nu aparținea unor entități românești (stat, firme cu capital autohton, populație), ci aparținea unor companii bancare sau nebancare străine ce făcuseră din România angajamente financiare externe (în majoritate la societățile-mamă) cu care își finanțaseră expansiunea în România. Este vorba de ceea ce ar putea fi denumită componenta străină a datoriei externe. Fiind angajată din România, îndatorarea respectivă trecea în contul României și urma a fi plătită tot de contribuabilul român.

Ideea liniștitoare că sistemul bancar din România ar fi stabil și consecințele crizei internaționale asupra României vor fi mai slabe, ca urmare a unei datorii mici a statului în totalul datoriei, a dispărut rapid deoarece statul român a fost pus să împrumute la începutul acestui an 20 miliarde de euro (peste 15% din PIB) pentru a se oferi finanțare companiilor străine rămase, în condițiile crizei, fără finanțare din partea mamelor lor din Occident. Era un mecanism grotesc, dar adecvat structurii actuale a datoriei externe a României: 20 miliarde de euro din componenta străină a datoriei externe a României este mutată în componenta românească a datoriei externe. Datoria externă a ajuns deja la 75 miliarde euro și întreaga creștere este în contul statului român. În favoarea unor false avantaje – primirea pentru o perioadă scurtă de timp a unor salarii și pensii nediminuate față de perioada anterioară –, contribuabilul român, prin intermediul statului înțepenit în morișca îndatorării, este pus să finanțeze expansiunea companiilor bancare și nebancare străine în România. Este unul dintre multiplele canale prin care Vestul iese din criză pe seama Estului.