Vasile Pușcaș

„Este posibilă egalitatea de șanse în România?”

România de astăzi este o țară europeană care înfățișează printre cele mai multe inechități și discrepanțe. În numai aproape două decenii de postcomunism, prin „privatizare” și inginerii financiar-politice s-a reușit crearea unei grupări milionare (în euro) care nu-și poate justifica prosperitatea prin contribuții la progresul social-economic al țării, ci numai prin accesul la așa-numitele... șanse ale vieții, ceea ce a presupus transferul bunurilor publice către cele private fără legitimitate socială, cu „legalitate” construită pentru avantajarea „șanselor” învârtiților societății. Drept urmare, având în vedere puținătatea capitaliștilor adevărați (care nu înseamnă doar deținerea de capital), în România s-a reușit performanța, deloc de dorit într-o țară cu adevărat europeană, de a se evolua către o societate în care egalitatea de șanse se realizează pe etaje, care, dacă se va continua în acest mod, vor ajunge să nu mai comunice și să se intre într-un blocaj social generator de crize, conflicte și instabilitate.

Unul dintre domeniile în care România se confruntă cu grave întârzieri în raport cu paradigma europeană este cel al politicilor sociale. Dacă problematica economică a fost abordată aproape exclusiv din perspectiva intereselor mediului de afaceri, iar drepturile lucrătorilor și interesele milioanelor de pensionari sunt apărate cu tot mai mare greutate de către sindicate și organizațiile de profil, transpunerea în viața cotidiană a principiului egalității de șanse nu s-a bucurat de prea mare atenție pe parcursul ultimilor ani. Acest defazaj nu se limitează doar la incapacitatea Executivului actual de a propune soluții pertinente la problemele cu care se confruntă categorii sociale aflate, în mod tradițional, în aria excluziunii sau marginalizării.

Societatea civilă, care în statele europene a secondat acțiunea administrației publice și a făcut presiuni în vederea unor strategii coerente de integrare socială, nu s-a dovedit în măsură să creeze, în România, infrastructura necesară combaterii discriminării și excluziunii de orice fel.

Pentru a conștientiza importanța intereselor unei lumi pe care facem prea puține eforturi pentru a o înțelege, ar fi suficient să pornim de la seria de valori proclamate constant drept fundamente ale integrării europene. Atât Comisia Europeană, cât și președințiile Uniunii Europene invocă, alături de afinitățile date de civilizația comună și de similitudinea intereselor economice, și o componentă civică, provenită din asumarea idealurilor de libertate, prosperitate și solidaritate. Într-o țară ieșită din eșecul etatismului socialist și intrată în era utilitarismului mercantil și exacerbarea individualismului, asemenea deziderate pot părea patetice sau proiecții ale utopiilor postmoderne. Până acum, Executivul a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a îndreptăți asemenea false prezumții.

Ca și în alte domenii, autoritățile se situează numai prin vorbe în avangarda progresului social. Documentele adoptate de forurile europene sunt ratificate cu fals entuziasm, iar cu prilejul uneia dintre numeroasele remanieri pe care le-a înregistrat Guvernul portocalizat, politicile sociale