Costache Mircea

Foarte mulți au ceva de spus, mai puțini sunt cei dispuși să asculte.

Domnule președinte, Onorat prezidiu, Domnilor miniștri, Doamnelor și domnilor,

Problematica reală a sistemului național de educație este de o asemenea gravitate, încât nici în textul moțiunii, nici în luările noastre de cuvânt nu putem cuprinde starea de fapt în toată complexitatea ei.

De aceea, mă voi referi selectiv doar la câteva aspecte care pun în evidență lipsa de profesionalism, de coerență, de autoritate, la care se adaugă managementul defectuos al resurselor materiale și umane care au caracterizat nu numai mandatul actualului ministru, ci și al predecesorilor Domniei Sale, domnii Miclea și Hărdău.

Unii dintre concetățenii noștri, lucizi și cu spirit critic, observau după 1990 cum se degradează diferitele domenii ale vieții (agricultura, industria) și se întrebau când va veni și rândul învățământului, care se încăpățâna să reziste, în ciuda declinului întregii societăți.

Școala românească, cea mai curată bătaie de inimă a țării, continua să producă valori, să facă performanță și să-și îndeplinească misiunea sacră de ridicare la lumina cunoașterii a tuturor copiilor din România.

Dar, mai ales o dată cu preluarea guvernării în 2004 de către Alianța DA, inevitabilul s-a produs. Sistemul a intrat... pe făgașul normalității. Au început să apară profesori agresați de elevi, idile între elevi și profesori, agape deșănțate, bătăi între elevi — unele cu deznodământ tragic —, atacuri ale unor grupuri infracționale asupra școlarilor etc.

Concomitent însă balastul informațional și bulversarea ierarhiei valorilor au supraaglomerat manualele, în timp ce proasta salarizare a alungat din sistem dascăli autentici, ducând inevitabil la sporirea numărului suplinitorilor, a improvizațiilor și a incompetenței, în special în mediul rural, de unde abia vreo doi elevi dintr-o sută mai ajung în învățământul superior, și asta nu numai din cauza slabei pregătiri, în ciuda faptului că, chiar și în învățământul superior, exigențele au scăzut continuu, principala stavilă pentru copiii săraci fiind lipsa locurilor în cămine, chiriile mari, diminuarea locurilor finanțate de la buget, costul hranei, celelalte cheltuieli aferente.

Pe de altă parte, retrocedarea masivă a spațiilor de învățământ promovată în forță de guvernarea PNL-PD, prin asumarea răspunderii pe legile proprietății, a adus până la urmă diminuarea drastică a locurilor în grădinițe, unde familiile tinere cu venituri modeste sunt nevoite să achite comisioane pe sub mână ca să nu ajungă la grădinițele private, ale căror taxe ei nu le pot suporta.

Au dreptate toți aceia care susțin, și în primul rând domnul ministru Adomniței, că s-au alocat sume importante în infrastructura școlară, dar deficitul de locuri, în special în grădinițe și în căminele studențești, se menține încă.

În acest context, ne amintim cu câtă greutate au putut fi smulse de către Parlament, în anii trecuți, câteva procente de la bugetul alocat învățământului la Capitolul „Îmbunătățirea infrastructurii școlare” pentru majorarea fondurilor la salarii. Se motiva atunci că investiția în clădiri este cu mult mai importantă decât aceea în resursa umană a învățământului. Bineînțeles, în subtext se înțelegea că din salariile profesorilor nu se prea puteau percepe comisioane, pe când din atribuirea lucrărilor către firme de construcții ale clientelei proprii o bună parte din bani se întorc la „băieții deștepți”, care mânuiesc finanțarea lucrărilor.