Eugen Bejinariu

Formațiunea mea de militar de carieră mă aduce în fața dumneavoastră cu declarația politică întitulată „Națiune, național și naționalism”.

Apelând și la un dicționar al limbii române contemporane, mi-am reactualizat informațiile potrivit cărora _națiune_ înseamnă forma istorică de comunitate umană, caracterizată prin comunitate de limbă, teritoriu, origine, de viață economică și politică și de cultură; național se referă la apartenența la o națiune, la un stat și la caracterul acestuia; naționalismul privește atitudinea politică și ideologică a oamenilor.

În ultimii ani, noțiunile de _națiune, național_ și _naționalism_ sunt tot mai rar utilizate, fiind înlocuite cu cele de _comunitar, european, europenism, Uniune Europeană_ și denumiri ale diverselor structuri ale acesteia. Ideea de bază în doctrinele formațiunilor politice, în demersurile economico-sociale și în activitatea noastră curentă trebuie să rămână identitatea: identitatea istorică, culturală, de comunicare, de tradiții, datini și obiceiuri, și spun identitatea ca idee de bază pentru tot ceea ce facem noi, românii, deoarece lumea de azi este dominată de o uriașă diversitate de informații, interese, influențe, curente, orientări, mode sau modele. Bunăoară, s-au înmulțit „stricătorii” limbii române, crește numărul oamenilor care „internaționalizează” cuvintele românești sau se extinde dorința unor părinți cărora le plac numai prenumele exotice. Când vorbim de specificul sau interesul național, de valorile morale și tradiționale și de nevoia menținerii și consolidării lor, ni se spune de către neaveniți că suntem naționaliști. Termenul de naționalist a ajuns să fie receptat de mulți semeni precum o conduită de adversitate sau chiar de netrebnicie.

Subminează această identitate și manifestările extinse sau agresive ale românilor de etnie maghiară. Suntem îngrijorați astăzi, când știm că se lucrează la promovarea Legii statutului minorităților și la Legea dezvoltării regionale a României și care într-o bună zi pot fi promovate prin asumarea răspunderii Guvernului în Parlamentul României. Legea dezvoltării regionale, prin circumstanțe aranjate, a fost deja adoptată tacit în Senatul României. Dar și mai îngrijorați suntem pentru declarația președintelui Parlamentului Ungariei privind susținerea autonomiei Ținutului Secuiesc sau cea a prim-ministrului Viktor Orbán care promovează ideea ca Ungaria și Ardealul să fie cum au fost, adică așa cum erau configurate prin Dictatul de la Viena. Vorbind despre autonomia teritorială, președintele UDMR Kelemen Hunor ne spunea recent: „Noi nu scoatem dezideratele noastre din program. Va dura până le vom atinge, pentru că aici este vorba despre un lucru care produce anumite sensibilități”. Ca urmare, fac un amplu exercițiu social și o pregătire aperceptivă a românilor pentru împlinirea acestui deziderat al maghiarilor, mereu la guvernarea României.

Întâlnirea primarilor și a consilierilor maghiari la Sfântu Gheorghe din 2010, în care s-a hotărât ca limba maghiară să fie a doua limbă oficială, iar ziua de 15 martie, zi națională pentru maghiarii din Târgul Secuiesc, participarea a 300 de maghiari din România la Budapesta pentru reluarea cerinței autonomiei județelor Covasna, Harghita și Mureș, adoptarea Legii educației, cu noi privilegii, prin asumarea răspunderii Guvernului în Parlamentul României, solicitarea și obținerea de către peste 800.000 de români de etnie maghiară a cetățeniei maghiare, scena spânzurării simbolului lui Avram Iancu în piața centrală a orașului Miercurea-Ciuc, declarațiile antiromânești ale liderilor maghiari sunt doar coincidențe?