Maria Dragomir

„Furtul din avutul poporului nu se poate prescrie”

În ultima perioadă, în România se întâmplă o serie de lucruri care creează senzația că, după un sfert de secol de jaf național, măcar o parte dintre cei vinovați de acestea, „îmbogățiții de război” ai epocii postdecembriste, par a ajunge să dea socoteală, de cele mai multe ori ajungând și la închisoare. Desigur, nu s-a generalizat fenomenul, există o mulțime de oameni despre care toată lumea știe cum au ajuns să fie miliardari (în euro!), în toată această perioadă în care economia României s-a prăbușit, iar nivelul de trai al românilor a atins cifre incredibil de mici. Foarte mulți dintre cetățeni sunt mulțumiți de ceea ce se întâmplă și speră că s-a ajuns la momentul în care se va face dreptate, iar lucrurile vor lua o turnură pozitivă. Speranța moare ultima...

Din nefericire însă a proliferat în ultimul timp un gen nou de atitudine a respectivilor „jmecheri”, oameni certați cu legea (chiar corupți cu gulerele albe) și care, în discuțiile particulare, au replici de genul: „până la urmă, sunt pregătit – fac și eu 2-3 ani de pușcărie și... gata! Rămân cu ce am acumulat, trăind liniștit eu și neamul meu, cel puțin două generații de acum înainte! Parcă merită prețul!” În lipsa de morală care s-a instaurat în România contemporană, explicația chiar poate sta în picioare. Până la urmă ce e aia, dacă ai mai făcut și liceul militar, stai doi ani la pușcărie și după aia nu te mai întreabă nimeni de toate furtișagurile! Și avem, deja, exemple de această natură. Mai mult decât atât, unii dintre hoții anilor ’90 declară, acum, fără niciun fel de sfială: „dacă aș fi fost arestat pentru toate hoțiile pe care le-am făcut în acești 25 de ani muream în pușcărie!” Într-adevăr, foarte multe fapte s-au prescris ori se prescriu... De aici însă o problemă destul de acută pe care am mai abordat-o: hoții, la pușcărie, dar și banii înapoi! Până la urmă, nici nu are importanță dacă acești infractori ajung ori nu la pușcărie, important este ca rodul furtișagului lor să fie confiscat. Să se întoarcă la banul public, în avuția poporului, de unde i-au luat! Acest lucru este mai important decât statul unuia la pușcărie, care, iată, își asumă 2-3 ani, după care să își digere, în liniște, timp de secole, el și urmașii lui, ce a furat câțiva ani!

Pe acest fundal cred că se impune, cu prioritate, adaptarea legilor și a Constituției naționale la o idee extrem de generoasă: furtul din avutul public nu se prescrie. Niciodată! Pentru că, iată, nu cu mult timp în urmă, CCR, într-un caz similar, a dat sentința că nu se poate face confiscare totală pentru bunuri decât după anul 2012. Cu alte cuvinte, ce s-a furat între 1990 și 2012 – sănătoși să fiți, să vă bucurați de ea! Nu, așa ceva nu este admisibil! Motiv pentru care, legile trebuie adaptate, iar Constituția (că tot se pune problema rediscutării ei) trebuie schimbată din acest punct de vedere. Prin Constituție, furtul din avutul public nu trebuie să se bucure de prescripție niciodată!